Ca parintii functionam ca niste oglinzi pentru copiii nostri. Cand descurajam marile sau chiar micile visuri ale copiilor nostri, o facem pentru ca nu vrem sa sufere sau sa fie dezamagiti. Insa adevarata suferinta nu vine din viata, ci din a le spune copiilor nostri in mod direct sau indirect ca nu vor reusi. 
Crescand in mediul potrivit in care parintii isi fac timp sa-si asculte copiii si sa le vorbeasca, acestia se simt iubiti, incurajati si capabili sa ajunga acolo unde-si doresc. Reactiile parintilor fata de copii determina imaginea de sine pe care si-o formeaza acestia. Stima lor de sine se dezvolta, au incredere in ei insisi si dobandesc atitudini pozitive fata de viata, sunt mai optimisti si mai rezistenti la presiunile negative. Copiii care se simt bine in pielea lor sunt mai greu de manipulat/ influentat/ pacalit si dornici sa exploreze viata.
In schimb, copiii cu o stima de sine scazuta are manifestari de anxietate si frustrare in fata provocarilor mediul inconjurator si al persoanelor cu care vin in contact. In fata acestor provocari apar ganduri ca “nu sunt suficient de bun” sau “nu o sa fiu in stare sa fac asta”. Aceste ganduri ii determina sa se retraga, devin pasivi si deprimati. La fiecare noua provocare cu care se vor confrunta primul lui raspuns al lor este “nu, nu pot”.
Atunci cand parintii au pierdut controlul asupra propriei lor relatii, nu-si mai fac timp si nu mai au rabdare sa comunice pozitiv cu copiii lor. Stima de sine a acestor copii este in cadere libera si mai mult, acesti copii preiau in familia cu probleme, rolul de salvator, acesta capatand diverse aspecte in aceeasi masura nedorite.
“(...) acei copii proveniti din familii cu probleme se simt responsabili pentru problemele familiilor lor, dar si datori sa le rezolve. Exista, in principiu, trei cai prin care acesti copii incearca sa-si “salveze” familiile: devenind invizibili, devenind rai sau devenind buni.
A deveni invizibil inseamna sa nu ceri niciodata nimic, sa nu faci niciodata necazuri, sa nu pretinzi niciodata nimic. (...) se fereste sa adauge vreo povara familiei deja stresate. (...) vorbeste foarte putin si face ceea ce face fara sa i se ceara. (...) Contributia ei in familie este de a nu se stii ca exista. In ceea ce priveste suferinta, ea e amortita, nu simte nimic.
A fi rau inseamna sa fii rebel, delicventul juvenil, cel care agita steagul rosu. Copilul de acest tip se sacrifica pe sine, acceptand sa fie tapul ispasitor al familiei, (...) devine, din proprie vointa, punctul de convergenta al suferintei, maniei, temerilor si frustrarii familiei (...) le ofera subiectul sigur pe care cei doi adulti pot conlucra. (...) In acest fel ea incearca sa-si salveze” familia”. Si nu are decat un singur sentiment – mania. Care-i inabusa suferinta si teama.
A fi bun inseamna (...) o persoana realizata pentru cei din afara, ale carei impliniri au drept scop sa salveze familia si sa umple golul interior. Aparenta fericire, stralucire si entuziasm sunt menite sa acopere tensiunea, teama si mania din suflet. Devine tot mai important sa lasi o impresie buna, decat sa te simti bine – sau sa simti, oricum, ceva.”, Norwood, R. (2001, pg 126).
In familiile unde problemele parintilor nu mai lasa loc copiilor sa se dezvolte, sa invete, sa capete incredere in propriile forte si nu in ultimul rand sa se simta iubiti, atunci cand acestia (parintii) constientizeaza ca ceva nu este in regula (nu cu copilul, ci cu ei doi!) se nasc in mod firesc intrebari. Intrebari pe care e bine sa le verbalizam si analizam, intrebari la care ar fi bine sa cautam un raspuns adecvat si daca este necesar, ajutor specializat, intrebari ale caror raspunsuri sunt menite sa-si aduca aportul la o dezvoltare pozitiva a copiilor nostri.
Referinte bibliografice:
- Norwood, R. (2001), Femei care iubesc prea mult, Bucuresti, Ed. Amaltea