Socioterapia este o abordare terapeutică bazată pe științe sociale și asistență socială , sociologie și psihologie , care implică utilizarea schimbărilor sociale pentru a aduce îmbunătățiri terapeutice pentru indivizi sau grupuri.
Schimbările în tiparele de interacțiune socială, modificările mediului social etc. pot fi introduse foarte sensibil din punct de vedere terapeutic. În timp ce un control mai mare al mediului social prin crearea unor setari comunitare terapeutice poate fi, de asemenea, o formă puternică de intervenție.
Socioterapia a fost lansată ca sistem terapeutic în secolul al XX-lea, care are relații teoretice și istorice foarte puternice cu disciplina sociologie.
De ce a fost nevoie să se sugereze o nouă modalitate de terapie, în timp ce există psihoterapia?
Există unele dimensiuni sociale ale problemelor psihologice care necesită o soluție bazată pe „socializare” între terapeuți și pacienți.
Există o „putere de vindecare” în socializare și ea a stat la bază pentru tot felul de terapii de grup, inclusiv socioterapie.
Societatea cunoașterii ne oferă o platformă potrivită pentru a practica diverse discipline terapeutice pentru a găsi soluții pentru problemele create de aceeași societate.
Socioterapeuții sunt implicați constant în crearea și rafinarea teoriilor în dinamica grupului și a socializării.
De exemplu, un socioterapeut dintr-un azil de bătrâni poate experimenta diferitele metode pe care le-ar putea folosi pentru a atrage un rezident introvertit la activități și astfel să reducă riscul rezidentului de izolare socială, care poate fi legat de progresia continuă a demenței acelui rezident.
În acest exemplu, socioterapeutul ar folosi, de asemenea, activități precum jocuri și exerciții pentru a monitoriza sănătatea mintală a unui individ și ar folosi interacțiunea cu alți rezidenți ca instrument pentru a îmbunătăți această sănătate mintală.
Când ne uităm la activitățile legate de terapie, este evident că există o mare dominație a psihoterapiei asupra tuturor celorlalte tipuri de căi terapeutice din întreaga lume.
Cu toate acestea, ar trebui cel puțin să menționăm aici că înțelegerea și concepția bazată pe „individualism” și considerarea „sinelui” ca nucleu al societății aduc inevitabil o perspectivă centrată pe persoană, a conceptului de terapie și psihoterapie, găsește cumva o bază adecvată în acest mediu discursiv intelectual/științific.
Problemele psihologice individuale provin în mare parte din cauze sociale și limitarea vindecării, vindecării și terapiei lor la nivel individual împiedică posibile alternative pentru a crea soluții substanțiale pentru ele.
Accentul principal al psihoterapiei se bazează pe persoană; totusi, pentru socioterapie este mai importantă situația-obiect. Psihoterapeuții sunt preocupați de sistemele intrapersonale, la fel ca în cazul socioterapeuților situația și condițiile sociale ale acesteia sunt mult mai determinante. Socioterapia consideră problemele sociale, culturale și de mediu ca părți eficiente ale creării unei căi terapeutice (Edelson, 1970).
Ontologia Socioterapiei
Când sociologia s-a „născut” ca știință socială independentă și „pozitivistă”, ea avea o abordare și instrumente foarte practice. În lucrările lui Comte, Spencer, Durkheim și alți clasici, existența sociologiei a avut cel mai puțin comun cu un discurs abstract, filozofic și sofisticat. Conceptul lor de sociologie era destul de practic și pragmatic. Cu toate acestea, până atunci, mai ales în secolul al XX-lea, sociologia s-a apropiat cumva de un nivel mai filozofic. Socioterapia poate fi considerată ca o întoarcere a sociologiei la valoarea sa tehnică și funcțională.
După cum afirmă L. Alex Swan, „sociologia trebuie să fie reală, relevantă, utilă și aplicabilă” (Swan, 2014).
Socioterapia este una dintre căile pentru o sociologie mai utilă și mai funcțională.
În acest scop, „trebuie să schimbăm modul în care pregătim sociologii pentru a produce oameni de știință-practicieni al căror rol este să creeze cunoștințele și înțelegerea contextuale specifice pentru aplicare și intervenție socială” (Swan, 2014). Pentru că, nu este ușor de realizat transformarea necesară către o sociologie terapeutică, cu abordări convenționale la departamentele de sociologie ale academiilor noastre. Trebuie să găsim noi strategii de formare a viitorilor sociologi.
Individul nu este o „persoană” singuratică deconectată de societate pentru noi, în timpul ședințelor de socioterapie. Trebuie să situăm un client în contextele sale sociale și „în socioterapie este implicată personalitatea socială a persoanei. Este individul public în interacțiune. Punctul de vedere adoptat de directorul sesiunii îi îndreaptă atenția către grup ca structură. Se intenţionează un catharsis “general” (Cornyetz, 1945). Acest catharsis este o modalitate de vindecare/tratament pentru problemele socio-psihologice ale persoanei.
Înțelegerea care subliniază că problemele care au fonduri și cauze sociale necesită și modalități sociale de soluționare este principiul principal pentru ontologia socioterapiei, înfloritoare în domeniul sociologiei. Pe baza acestui principiu principal, există multe comune între socioterapie și alte varietăți de terapii de grup, în ciuda tuturor diferențelor de nivel tehnic și teoretic.
Cum functioneazã?
Socioterapia este un domeniu în care interpersonalitatea este o cerință crucială, deși abordarea sa față de socialitățile interpersonale este destul de diferită de abordarea psihoterapiei. Din acest motiv, „punctul de vedere al ideologiei socioterapeutice subliniază valoarea terapeutică a multiplicității de întâlniri situaționale interpersonale și sociale care au loc în cadrul de tratament al pacientului” (Armor, 1968). Socioterapeuții folosesc și manipulează mediul social și componentele de mediu pentru un fel de „terapie de mediu” sau cu o altă denumire „terapie de grup”. În înțelegerea lor, „boala mintală este cauzată de factori sociali și de mediu, de obicei cei care apar cu situația de viață recentă a pacientului” (Armor, 1968). Deci, ei folosesc acest mediu și situații ca instrumente terapeutice puternice.
Abordarea practică a „socioterapiei îi ajută pe oameni să-și recapete respectul de sine, să-și recâștige încrederea, să se simtă din nou în siguranță, să depășească autoînvinovățirea nejustificată, să restabilească un echilibru moral, să aibă speranță, să trăiască fără teroare, să-i ierte pe cei care le-au făcut rău, să-și ceară scuze față de cei cărora le-au greșit și își recâștigă locul care le-a revenit în comunitate” (Richters, 2010). Altfel spus, socioterapia este o modalitate de a recăpăta armonia pierdută împreună cu oamenii, cu care probabil am împărtășit procesul de pierdere a acestei armonii anterior, prin greșeli reciproce.
Paul Wilkins, în „modelul său socioterapeutic centrat pe persoană” ne oferă câteva puncte importante pentru a stabili un echilibru între „noi” și „eu”. Potrivit lui Wilkins: „Noi implică o conexiune, o inter-relație care depășește organismul”. Cu această perspectivă, toți aparținem lui „Noi” și a face rău lui „Noi” este ceva ca și cum ne facem rău nouă înșine. Pe baza acestei considerații, „Suntem mai mult decât o comunitate imediată, mai mult decât umanitatea, mai mult decât toate lucrurile vii. Este planeta noastră în totalitatea ei” (Wilkins, 2012). Indiferent dacă aveți un concept de socioterapie „centrat pe persoană” sau „centrat pe grup”, aceste puncte par oricum aplicabile.
Există câteva diferențe esențiale între psihoterapie și socioterapie.
Potrivit lui J. Stuart Witely, „psihoterapia este în primul rând un proces de ascultare, cu înțelegerea care vine din interpretarea de către terapeut a comunicărilor individului și facilitând dezvoltarea unei vieți emoționale mai stabile. Socioterapia este un proces mai activ, cu schimbarea comportamentală provenind din experiența unor moduri noi și mai satisfăcătoare de a face față interacțiunilor interpersonale” (Whiteley, 1986). După cum puteți vedea, puterea terapeutică a socioterapiei este mai dinamică și necesită interacțiune.
Clienții trebuie să își schimbe ei înșiși și comportamentele în cadrul procesului terapeutic: „Socioterapia este reînvățarea rolurilor sociale și a comportamentului interpersonal prin experimentarea interacțiunilor sociale într-un mediu corectiv” (Whiteley, 1986).
Rand L. Kannenberg îl numește proces de „resocializare”; ca modalitate terapeutică care necesită reînvățarea valorilor și comportamentelor problematice stabilite; fiind eliberat de învățăturile anterioare ale mediului social (familie, școală, grupuri de prieteni etc.) și schimbarea rolurilor sociale cu altele mai eficiente și mai benefice (Kannenberg, 2003). Socioterapeuții sunt participanți și organizatori eficienți ai acestor activități de resocializare.
Spre o socioterapie de succes
Annemiek Richters și colegii săi au afirmat că: „Termenul de socioterapie poate sugera o abordare medicalizantă a problemelor sociale. Ideea socioterapiei este, totuși, că valoarea ei terapeutică provine din aportul activ al membrilor grupului pe măsură ce aceștia participă, întrebări, sfaturi. , se influențează și se corectează reciproc în contactul lor social” (Richters, 2010). Acest contact social este cheia unui nivel ridicat de succes în socioterapie.
Societatea modernă are unele probleme care sunt îmbătrânite și trebuie abordate cu tehnici mai eficiente. Socioterapia este un răspuns funcțional pentru aceste probleme de vârstă.
În confruntarea situațiilor contemporane, „Dacă am avea suficientă inteligență socială, am putea rezolva problema direct prin metode științifice, dar din moment ce nu am dezvoltat încă această metodă de a ataca problemele noastre sociale, probabil că va trebui să trecem printr-o lungă perioadă de îngrijorarea nevrotică, anxietatea și confuzia până când vom rezolva în sfârșit problema prin bâjbâială irosită – adaptare pasivă – mai degrabă decât prin mijloacele raționale, directe și eficiente de adaptare activă ghidată de știință” (Bain, 1944).
În calitate de sociologi, de mai bine de jumătate de secol discutăm pentru acest tip de tehnici „ghidate de știință” pentru vindecarea problemelor socio-psihologice.
Richters și coautorii din raportul ei de cercetare ne sugerează câteva principii pentru succes, pe baza discuțiilor purtate anterior de Rapooport și Bierenbroodspot.
Aceste principii pentru o socioterapie eficientă sunt:
1) comunicare bidirecțională la toate nivelurile – această comunicare este o condiție prealabilă pentru a garanta că toată lumea este informată cu privire la ceea ce se întâmplă în grup și poate utiliza aceste informații în luarea deciziilor;
2) luarea deciziilor la toate nivelurile - aceasta promovează, printre altele, simpatia în cadrul grupului în ansamblu și cu membrii individuali;
3) conducere comună – aceasta înseamnă de fapt democrație, împărțirea puterii și a responsabilității;
4) consens în luarea deciziilor - când grupul nu poate ajunge la un acord, nicio decizie nu este forțată, dar discuția continuă până se ajunge la un consens;
5) învățarea socială prin interacțiune socială aici și acum - această învățare va beneficia și participanții de grup în interacțiunea lor socială în societatea mai largă.
Socioterapia este ca o strategie de a prelua potențialul care există deja în societăți și de a-l actualiza cu unele aranjamente pentru nevoi speciale. Este numită socioterapie „bazată pe comunitate” de către Richters. Puterea comunităților locale este adoptată funcțional în procesul de socioterapie în această abordare (Richters, 2010). De fapt, oamenii din societăți și comunitățile locale efectuează deja un fel de socioterapie „inconștientă” pentru ei înșiși și unii altora.
Ceea ce recomandă socioterapeuții poate fi considerat o versiune sistematizată a acestei tendințe terapeutice existente pentru o soluție mai eficientă a problemelor socio-psihologice provocatoare la orice nivel.
Societățile contemporane au o poziție contradictorie care oferă probleme și soluții posibile în același timp. Multe probleme economice, sociale, culturale și socio-psihologice își au originile și rădăcinile adânci în factorii societăți. Problemele sunt produse și răspândite atunci când și unde oamenii socializează.
Pe această realitate se bazează principala epistemologie conceptuală a socioterapiei: sursa cunoștințelor terapeutice și posibilele aplicații sunt aceleași cu originile acestor probleme. Prin urmare, socializarea sau „resocializarea” apare ca o sursă productivă de putere terapeutică pentru toți socioterapeuții, în ciuda diferențelor lor teoretice. Socioterapeuții își asumă un rol activ, reproiectează și direcționează mediile sociale în scopuri terapeutice.
Dacă dorești să îți recapeți armonia, respectul de sine, să-ți recâștigi încrederea, să te simți din nou în siguranță, să depășești autoînvinovățirea nejustificată și să-ți restabilești echilibrul moral, apelează acum la Psiholog Craiova Laura-Maria Cojocaru și programează-te pentru o ședință de socioterapie.
Pentru mai multe informații sau pentru a stabili dacă o ședință de socioterapie este ceea ce aveți nevoie, întâi informează-te AICI complet asupra condițiilor, abia apoi sună pentru programare la tel. 0725161169.
Psiholog Craiova și Psihoterapeut Craiova Laura-Maria Cojocaru.