Inlpsi

Bârfa este o atitudine des întâlnită, o atitudine care nu doar deranjează, dar poate produce uneori chiar un rău iremediabil.

Bârfa nu reprezintă o simplă informare, așa cum este deseori prezentată și nu este nici o conversație obișnuită deoarece, de obicei, “informația” este spusă cu intenția de a denigra și a produce un rău altei persoane. Uneori, poate să pară o remarcă binevoitoare, însă ea atacă persoana în mod indirect.

Motive pentru care oamenii manifestă interes crescut față de viața personală sau profesională a altora:
1. Lipsa de ocupație;
2. Obișnuința de a se compara cu alții;
3. Invidia și dorința de răzbunare;
4. Neputința de a rezolva sau accepta o situație;
5. Stima de sine scăzută și sentimente de inferioritate pe care persoana vrea să le „mascheze" prin punerea în inferioritate a celor din jur;
6. Mecanism de apărare emoțional, menit să mute atenția de la aspectele nerezolvate din viața lor personală;
7. Mecanism de apărare emoțional, menit să ”consoleze” persoana cu ideea că problemele ei sunt mai mici decât ale altora.

Atunci când suntem tineri - cu cât suntem mai tineri! - suntem plini de energie, avem visuri mărețe, obiective, motivație și încredere în viață, în reușită. Suntem așa deoarece încă nu suntem pe deplin ”virusați” de părerile celor din jur, de negativism, perfecționism, criticism, de modelul lor de neîncredere, indolență, delăsare ș.a.
Cu cât înaintăm în viață, cu atât riscul să devenim bârfitori (din motive de frustrări nerezolvate) crește. Ca atare, putem spune că bârfa este mai degrabă un Semn de Bătrânețe. Atunci când ”bârfitorul ”este totuși tânăr în buletin, putem lua în calcul o bătrânețe emoțională.

În opoziție, un Semn de Tinerețe ar fi construirea unor atitudini de tipul: acceptare, joc, bucurie, prietenie, colaborare, liniște interioară, renunțarea la compararea cu alte persoane, renunțarea la ”gura lumii”, asumarea responsabilității pentru propriile decizii, comportamente, respectiv rezultate obținute în viață.

Recomandări:
1. Acceptă și înțelege motivul bârfei având ca sursă, de cele mai multe ori, o rană emoțională nerezolvată.
2. Dacă ești tu cel care ești tentat să bârfești, alege să-ți ocupi timpul cu lucruri mai utile pentru creșterea ta personală și caută o cale să-ți vindeci rănile emoționale.
3. Când alții bârfesc în jurul tău, schimbă subiectul și direcționează discuția către aspecte pozitive, utile.
4. Dezvoltă recunoștință pentru toate persoanele pe care le întâlnești în viață deoarece, fiecare te ajută în felul său să crești.
5. Caută continuu să-ți crești Inteligența Emoțională.

În acestă perioadă din an, cum se întâmplă de altfel de ceva ani încoace, ne confruntăm cu o nouă îngrijorare.
Baza ”tratamentului” de prevenție și vindecare recomandat este Menținerea Stării de bine, de Relaxare Mentală, Emoțională și Fizică.

Din ce motiv? Este simplu: în stare de stres, organismul nostru direcționează cea mai mare parte din energie către organele și procesele fiziologice care se ocupă cu instinctul de supraviețuire (exp. suprarenalele, adrenalina, cortizolul, inima, circulația sângelui, respirația, oxigenarea, musculatura). Cu cât stăm mai mult în acest proces, cu atât avem mai puțină energie pentru organele, glandele și procesele fiziologice care se ocupă cu regenerarea celulară. Rezultatul este Scăderea Sistemului Imunitar!
Forfota mentală direcționată în acest mod, face ca energia necesară organismului pentru a se apăra de agenți periculoși pentru sănătatea noastră să fie consumată pentru apărarea împotriva unor iluzii.

Ce este de fapt stresul?
O stare ce ne cuprinde ființa pe toate planurile, mental, emoțional și fizic. De fapt stresul în sine nu este o ”boală”, nu este ceva ce există în mod palpabil, ci presupune în sine Reacția Noastră Mentală Interpretativă la stimulii exteriori sau interiori. Astfel, îngrijorările imaginare legate de ce s-ar putea întâmpla (în viitorul apropiat sau mediu) pe care le rulăm mental, perfecționismul și nerăbdarea, ne pot produce în mod inutil o stare de panică bazată pe mai nimic.

Mesajul indirect dar evident al acestei situații (Covid 19) este:

1. Renunță la îngrijorări imaginare, pentru că țin de un viitor pe care nu-l cunoști!
2. Renunță la nemulțumiri mărunte și crește-ți Recunoștința pentru ceea ce Ai, Știi și Poți Deja sau Poți Căuta, Întreba și Învăța.
3. Rămâi cu atenția pe ce este cu adevărat Important: Sănătatea, Relaxarea, Recunoștința, Familia, Iubirea.
4. Menține constant un Stil de Viață Sănătos pentru a-ți susține sistemul imunitar (mod de gândire util/bazat pe prezent, realitate palpabilă, mișcare fizică, alimentație echilibrată, socializare de calitate, hobby-uri).
5. Redu consumul de carne - procesarea ei consumă mai mult din energia organismului decât procesarea vegetalelor, hormonii de stres eliminați de animalul ucis trec în corpul nostru, având ca rezultat creșterea necontrolată a stării de panică.
6. Respectă cu această ocazie Viața altor Ființe, respectă Curățenia, Mediul Înconjurător și Echilibrul Natural.
7. Petrece mai mult Timp cu Familia, Prietenii, cu tine Însuți.
8. Citește, citește, citește!
9. Abordează costant (zilnic) orice metodă de relaxare ți se potrivește: mișcare fizică, cititul unei cărți, un film bun, un hobby, meditație, respirație, trainig mental, mindfulness, psihoterapie, NLP, tehnici energetice, yoga, timp de calitate cu persoane de la care ai ceva de învățat ș.a.

Dansul există din timpuri străvechi. Multe culturi, filozofii și religii au îmbrățișat dansul, deoarece are componente fizice, mentale, emoționale și spirituale în ritualurile zilnice.

Asistăm la dans ritmic în diverse culturi aborigene, artă contemporană (Hollywoodul american), practici spirituale precum sufismul (derviși învârtitori), Bollywood indian, dansuri sacre europene, multe dansuri asiatice precum Dunhuang, Barong, Rangda, Bharatanatyam, Joget, Tinikling, Khon, Apsara și mulți altele.

Dansul este o formă de artă unică. Este, de asemenea, o formă de mișcare distinctă și naturală folosită pentru a stimula creierul și corpul simultan, contribuind la longevitate la multe niveluri, cum ar fi fizic, mental, emoțional, social și spiritual.

Dansul oferă multe beneficii pentru sănătate și contribuie la longevitate. Tonusul muscular, forța, flexibilitatea și agilitatea cuplate cu rezistența osoasă care reduc riscul de osteoporoză sunt esențiale sănătății fizice. ”Fitness-ul aerobic” contribuie la sănătatea cardiovasculară și pulmonară.

Conștientizarea spațială, echilibrul hormonal, stimularea neurotransmițătorilor și creșterea încrederii în sine pot aduce beneficii la nivel mental și psiho-emoțional. Interacțiunile semnificative cu ceilalți pot fi benefice la nivel social, emoțional și spiritual. Dansul ne permite să ne exprimăm emoțiile într-un mod sănătos.

Nu este niciodată târziu să dansăm. Putem culege multe dintre beneficiile dansului la orice vârstă.

Efectele dansului asupra creierului și corpului

Multe studii investighează efectele dansului asupra creierului și corpului. Potrivit unui raport al Școlii de Medicină Harvard, “studiile care utilizează imagistica PET au identificat regiuni ale creierului care contribuie la învățarea și performanța dansului. Aceste regiuni includ cortexul motor, cortexul somatosenzorial, ganglionii bazali și cerebelul.” În 2008, profesorul John Krakauer (neurolog și om de știință) a scris un articol în care răspunde la întrebarea ”care sunt efectele dansului pentru creier și corp?”.

a. Din perspectiva muzicii, Krakauer a subliniat că “se știe că muzica stimulează plăcerea și recompensează zone precum cortexul orbitofrontal, situat direct în spatele ochilor, precum și o regiune a creierului mijlociu numită striatul ventral. În special, cantitatea de activare în aceste zone se potrivește cu cât de mult ne bucurăm de melodii. În plus, muzica activează cerebelul, la baza creierului, care este implicat în coordonarea și sincronizarea mișcării.”

b. Din punctul de vedere al mișcării, menționează Krakauer,“dovezile crescânde sugerează că suntem sensibili și adaptați la mișcările corpului altora, deoarece regiuni similare ale creierului sunt activate atunci când anumite mișcări sunt atât efectuate, cât și observate. De exemplu, regiunile motorii ale creierului dansatorilor profesioniști arată mai multă activate atunci când urmăresc alți dansatori în comparație cu oamenii care nu dansează. Dovezile tot mai mari sugerează că experiențele senzoriale sunt și experiențe motorii. Muzica și dansul pot fi activatori deosebit de plăcuți ai acestor circuite senzoriale și motorii.”

Într-un studiu de la Universitatea din Derby, pacienții cu depresie care au primit lecții de dans salsa și-au îmbunătățit în mod semnificativ starea de spirit până la sfârșitul terapiei de nouă săptămâni de rotire a șoldurilor. Cercetătorii citează creșterea endorfinelor din exercițiu, plus interacțiunea socială și concentrarea pe care dansul le necesită și creșterea încrederii în sine din învățarea unei noi abilități.
Într-un studiu german despre muzică și dansul cu partener, 22 de dansatori de tango au avut niveluri mai scăzute de hormoni de stres și niveluri mai ridicate de testosteron după ce dansau cu partenerii și s-au simțit mai sexy și mai relaxați.

Într-un studiu realizat la Universitatea din New England, participanții care au petrecut șase săptămâni învățând stilul de dans tango au înregistrat niveluri semnificativ mai scăzute de depresie decât un grup de control care nu a urmat cursuri și rezultate similare cu cele ale unui al treilea grup care a luat lecții de meditație. Autoarea studiului, Rosa Pinniger, scoate în evidență concentrarea extremă – sau „conștientizarea” – a dansului, care întrerupe tiparele de gândire negative care contribuie la anxietate și depresie.

Natura expresivă fizică a dansului ajută, de asemenea, oamenii să elibereze emoțiile nepotrivite și, prin urmare, să recunoască sentimentele reținute, primul pas pentru a le face față. Pacienții cu depresie au tendința de a avea spatele curbat și coboară capul astfel încât să fie cu fața spre pământ. Dansul ridică corpul la o postură deschisă, cu o valoare emoțională optimistă.

Conștientizarea de sine a mișcărilor, senzațiilor și emoțiilor este crucială pentru sănătate și bunăstare. Suprimarea acestei conștiințe de sine (de exemplu, din cauza stresului, traumei sau amenințării) poate duce la afecțiuni precum depresia, anxietatea, afectarea sistemului imunitar și endocrin, tulburări sexuale, precum și probleme cu relațiile. Practicile de întruchipare, cum ar fi dansul, care este una dintre căile străvechi de vindecare, pot ajuta la restabilirea conștiinței de sine.

Diferite tipuri de dans și beneficiile lor:

1. Bollywood: acest stil de dans este interpretat pe muzică formală și populară indiană și, de asemenea, folosește mișcări din stilurile de dans din Orientul Mijlociu. Dansul Bollywood este energic și implică un grup de dansatori. Implică mișcări destul de riguroase, care pe lângă faptul că sunt solicitante pentru sistemul cardiovascular, ajută articulațiile să rămână sănătoase.
2. Zumba:este o formă de dans de mare intensitate, axată pe fitness, care consolidează mișcările de aerobic și de dans. Zumba se face de obicei pe muzica latino, dar folosește și alte tipuri de muzică modernă, cum ar fi hip-hop. Poate reduce riscurile pentru sănătate, ajută la menținerea unei greutăți sănătoase, vă poate întări inima și vă poate stimula starea de spirit.
3. Belly Dance: este un tip de dans popular tradițional care a avut originea pentru prima dată în Orientul Mijlociu. Dansul din buric este o formă ideală de dans pentru început, din cauza tuturor părților importante ale corpului care sunt folosite: șolduri, stomac, mușchi, trunchi și brațe. Dintr-o perspectivă kinestezică, se concentrează în mod special pe mișcările complicate ale trunchiului și se învârte în jurul izolării mușchilor trunchiului.
4. Tap:este o formă de dans clasic care are origini din dansurile tribale africane și dansurile populare irlandeze. Dansul Tap are multe beneficii importante, cum ar fi îmbunătățirea memoriei musculare, coordonarea fină a mușchilor și concentrarea.
5. Hip-Hop: Este o formă liberă și brută de dans și autoexprimare care folosește întregul corp și postura. Stilurile de mișcări implică blocare, pop și rupere și este o formă fantastică de cardio!
6. Piloxing: Este un nou stil de dans care combină boxul și pilatesul. Îmbunătățește arderea grăsimilor și sculptarea corpului.
7. BodyJam:Dans pur și simplu (indiferent de stil) – este combinația supremă de dans și muzică. Este un antrenament pentru întregul corp care îți va face inima să bată și îți va arde caloriile. Este conceput astfel încât să îți ofere distracție în timp ce depui efort fizic.

Dansul ca mecanism de adaptare și echilibrare

Dansul este un mecanism eficient de a face față stresului. Se consideră că dansul duce la o mai mare conștientizare a corpului și a autoexpresiei influențate de diferite părți ale vieții și care induce transformări ce schimbă viața. Dansul a fost perceput ca metodă ce îmbunătățește sănătatea și bunăstarea, având un impact asupra expresiei și percepției sexualității și a fluxului.

Dansul oferă o modalitate naturală de a construi relații sociale, mai ales pentru cei care trăiesc singuri și se confruntă cu lipsa interacțiunii sociale. Dansul poate fi folosit ca intervenție de a face față stresului și poate ajuta la contracararea depresiei și a singurătății, reducând în același timp stigmatizarea și opiniile critice externe asupra corpului în societatea actuală.

Dansul întărește sănătatea fizică și mentală, ajutând la prevenirea căderilor, la îmbunătățirea posturii și a flexibilității, la ridicarea dispoziției și la ameliorarea anxietății. Este, de asemenea, o activitate distractivă care acutizează mintea, crește puterea și forța fizică și poate reduce durerea și rigiditatea.

Dansul crește ritmul cardiac și tonifiază mușchii. Exercițiile fizice pot ajuta la simptomele depresiei și anxietății prin eliberarea anumitor substanțe chimice în creier. De asemenea, oferă o modalitate de a scăpa de gândurile și grijile negative repetitive.

Ce este dependența?

Dependența se referă la o situație de ”intoxicație” cronică ce rezultă din administrarea repetată a ceva dăunător în sine sau devenit dăunător prin exces și nevoia de a continua această administrare. Astfel, o persoană poate deveni dependentă de:
1. o substanță
2. un comportament
3. un context
4. o persoană

Aspectele care confirmă instalarea dependenței:

1. Dificultatea persoanei în a controla cât de mult sau cât de des consumă substanţa, practică comportamentul sau agresează o persoană prin a o considera ”proprietate”, nedorind să se desprindă fizic și emoțional de aceasta.

2. Continuarea consumului sau a comportamentului, chiar dacă acest fapt are consecinţe negative asupra vieţii personale (de exp. probleme de sănătate, pierderi financiare sau conflicte repetate cu cei din jur).

”Păcăleala” care hrănește dependența:

Psihologul Bruce K. Alexander conceptualizează în jurul anului 2008 un model al dependenței ca dislocare existențială. În viziunea sa, dependența constituie un răspuns adaptativ al persoanei la percepția propriei stări de dislocare (mai mult sau mai puțin conștientizată).

Termenul de dislocare se referă în acest context la experimentarea unei stări persistente de separare, detașare sau dezangajare, eșecul dobândirii sau pierderea unei stări de integrare psiho-socială. Persoana dependentă suferă de un deficit la nivelul semnificației vieții (”pentru ce trăiesc?”, ”ce sens are viața mea?”) și/sau un deficit în a face față aspectelor de bază ale vieții (”cum să trăiesc?”).

Plecând de la acest aspect evidențiat de Bruce K. Alexander, putem observa că dependența apare inițial ca un mecanism de apărare împotriva acestei stări de dislocare, de separare. Această stare se opune nevoilor noastre naturale de apartenență, acceptare, iubire. De aceea, instinctiv, persoana caută inconștient o metodă de liniștire, de siguranță, de plăcere - de fapt își asigură pe cea mai scurtă și rapidă cale găsită declanșarea hormonilor ”fericirii”: endorfine, serotonină, dopamină, oxitocină.

Persoana își creează astfel falsa iluzie a deținerii controlului! De fapt, acel moment poate fi începutul pierderii controlului!
Luând în calcul aspectul mai general al cuvântului ”dependență”, acesta ne arată că este vorba în sine despre un raport de subordonare. Persoana dependentă devine astfel ”subordonată” mental, emoțional și comportamental unei substanțe, unui comportament, unui context sau unei persoane.

Pașii necesari ieșirii din dependență:

1. Cel mai dificil, dar și cel mai important pas: acceptarea faptului că există o problemă.
2. Solicitarea ajutorului specializat.
3. Acceptarea faptului că este nevoie de o investiție constantă de timp, energie și resurse interioare.
4. Acceptarea inerentelor eșecuri și recăderi și menținerea deciziei de a merge până la capăt în vindecare.

Dogma (din gr. Δόγμα = "părere") reprezintă d.p.d.v. religios, un postulat care este considerat drept adevăr absolut, infailibil, ce nu poate fi pus sub semnul întrebării.

Preconcepție = idee sau părere admisă, adoptată dinainte, fără o cercetare sau o experimentare prealabilă (pre + conceput).

Atât dogmele cât și ideile preconcepute se manifestă pentru psihicul uman ca niște închisori conceptuale limitative. Nimic nu a provocat mai multă suferință ființei umane decât dogmele și ideile preconcepute după care s-a ghidat fără să se raporteze și la adevărul celuilalt. Deoarece, astfel de idei înseamnă în substrat un mod de gândire de tipul: ”eu am dreptate, tu nu ai și adevărul meu este singurul valabil”.

Deși, în timp, atât dogmele, dar mai ales ideile preconcepute își dovedesc lipsa de bază logică și tangibilă și își arată în mod inevitabil falsitatea, oamenii au tendința să se cramponeze de acestea, uneori toată viața. Acest lucru se întâmplă deoarece, în mod paradoxal, oamenii își iubesc închisoarea, fiindcă aceasta le oferă sentimentul de siguranță al lucrului cunoscut, al zonei de confort, al lui “eu știu, deci am dreptate”. Mai pe scurt spus, le oferă iluzia că sunt în control asupra vieții lor. Realitatea este de fapt exact pe dos: abia atunci când ne atârnăm cu tot dinadinsul de ”dreptatea noastră”, am pierdut cu adevărat controlul asupra abilităților noastre de a ne adapta, evolua, accesa mai multe perspective, deci mai multe soluții, de a eficientiza timpul și resursele ș.a.

Rezultatul concret al acestei atitudini este că oamenii nu obțin în viață ceea ce-și doresc. Ghidatul acțiunilor după aceste reguli interne fixe, ne influențează modul în care ne gestionăm timpul, energia și resursele, abordăm relațiile, acționăm în profesie, acordăm atenție creșterii personale.

În general convingerile/ideile preconcepute care ne pot ține pe loc sunt formulate în mintea noastră sub forma ”cauză-efect”. Iată câteva exemple:

1. „Ca să am viața pe care mi-o doresc, trebuie să am grijă să am totul în control”.
2. „Ce spun ceilalți nu este valabil, pentru că eu am dreptate”.
3. „Dacă nu fac lucrurile așa cum știu eu (a se citi: ”așa cum am preluat de bun de la alții”), nu e bine!”
4. „Dacă cineva a făcut o anumită acțiune, înseamnă că … (nu există altă variantă decât cea în care cred eu)”
5. „Nu pot trăi fără … (persoană, ființă, obiect, context)”.

Reformulări mentale recomandate:

1. „Ca să am viața pe care mi-o doresc, renunț la control și găsesc modalități de adaptare a.î. să-mi mențin starea de bine și rezultatele dorite”.
   2. „Fiecare om are dreptatea sa deoarece a avut experiențe de viață diferite și pot învăța și eu ceva din aceste perspective noi”.
   3. „Nu tot ce am învățat de la cei din jur se potrivește cu nevoile mele, chiar dacă este funcțional. Deci, este bine să explorez și variante noi pentru a găsi ceea ce mi se potrivește mai bine!”
   4. „Orice acțiune poate avea și altă însemnătate dacă am răbdare și atenție să înțeleg tot contextul”.
   5. „Cum am trăit înainte fără persoana, ființa, obiectul, contextul …, pot trăi și de acum înainte, dacă-mi dau voie să-mi accesez resursele interioare, să mă adaptez și să cresc”.

Dacă ați fi martori la o urgență care se întâmplă chiar în fața ochilor dvs., destul de probalil ați face un gest pentru a ajuta persoana aflată în acea situație, nu?
Când cineva este jefuit sau este supus unei hărțuirii pe stradă, cei mai mulți oameni trec pe lângă acea persoană ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Uneori, nimeni nu se oprește să ajute. De fapt, cu cât sunt mai mulți oameni prezenți, cu atât este mai puțin probabil ca vreo persoană să intervină - un fenomen cunoscut sub numele de efectul spectatorului (Bystander).
Deși tuturor ne-ar plăcea să credem că acest lucru este adevărat, psihologii sugerează că dacă interveniți sau nu ar putea depinde de numărul celorlați martori prezenți.

Cu toții ne-am trezit în situații similare: când trecem pe lângă o mașină blocată pe marginea drumului, presupunând că un alt șofer ar opri să ajute; chiar și atunci când am observat gunoi pe trotuar și l-am lăsat să-l ridice altcineva. Asistăm la o problemă, luăm în considerare un fel de acțiune pozitivă, apoi răspundem făcând... nimic. Ceva ne reține. Rămânem spectatori.

De ce nu ajutăm în aceste situații? De ce uneori ne punem în cătușe instinctele morale? Acestea sunt întrebări care apar în mintea noastră și se aplică cu mult dincolo de scenariile trecătoare descrise mai sus.
În fiecare zi, servim ca spectatori ai lumii din jurul nostru – nu doar persoanelor care au nevoie de noi, ci și problemelor sociale, politice și de mediu mai mari care ne preocupă, dar pe care ne simțim neputincioși să le soluționăm singuri.

„Spectatorul este un arhetip modern, de la Holocaust la genocidul din Rwanda la actuala criză de mediu”, spune Charles Garfield, profesor clinic de psihologie la Universitatea din California, San Francisco, Facultatea de Medicină, care scrie o carte despre diferențele psihologice dintre spectatori și oamenii care manifestă „curaj moral”.

„De ce”, a întrebat Garfield, „unii oameni răspund la aceste crize, în timp ce alții nu?”

În umbra acestor crize, cercetătorii au petrecut ultimele decenii încercând să răspundă la întrebarea lui Garfield. Descoperirile lor dezvăluie o poveste valoroasă despre natura umană: adesea, doar diferențele subtile îi separă pe spectatori de oamenii curajoși din punct de vedere moral din lume. Cei mai mulți dintre noi, se pare, au potențialul de a intra în oricare dintre categorii. Sunt detaliile ușoare, aparent nesemnificative, într-o situație care ne pot împinge într-un fel sau altul.

Cercetătorii au identificat unele dintre forțele invizibile care ne împiedică să acționăm după propriile noastre instincte morale, sugerând, de asemenea, cum am putea lupta împotriva acestor inhibitori nevăzuți ai altruismului. Luate împreună, aceste rezultate oferă o înțelegere științifică a ceea ce ne îndeamnă la altruismul de zi cu zi și viețile de activism și ceea ce ne determină să rămânem spectatori.

Inerția altruistă

Printre cei mai ”infami” spectatori se numără 38 de persoane din Queens, New York, care în 1964 au asistat la uciderea unuia dintre vecinii lor, o tânără pe nume Kitty Genovese.
Un criminal în serie a atacat-o și a înjunghiat-o pe Genovese într-o noapte târziu în fața apartamentului ei, iar acești 38 de vecini au recunoscut ulterior că i-au auzit țipetele; cel puțin trei au spus că au văzut o parte din atac. Totuși, nimeni nu a intervenit.

În timp ce uciderea lui Genovese a șocat publicul american, i-a forțat și pe mai mulți psihologi sociali să încerce să înțeleagă comportamentul unor oameni precum vecinii lui Genovese.
Unul dintre acei psihologi a fost John Darley, care locuia la New York la acea vreme. La zece zile după crima Genovese, Darley a luat prânzul cu un alt psiholog, Bibb Latané, și au discutat despre incident.

„Explicațiile din ziare s-au concentrat pe personalitățile îngrozitoare ale celor care au văzut crima, dar nu au intervenit, spunând că au fost dezumanizați de trăirea într-un mediu urban”, a spus Darley, acum profesor la Universitatea Princeton. „Am vrut să vedem dacă putem explica incidentul bazându-ne pe principiile psihologice sociale pe care le cunoșteam.”

Un obiectiv principal al cercetării lor a fost acela de a determina dacă prezența altor persoane împiedică pe cineva să intervină într-o situație de urgență, așa cum părea să fie cazul în crima Genovese. Într-unul dintre studiile lor, studenții s-au așezat într-o cabină și au fost instruiți să vorbească cu colegii prin intermediul unui interfon. Li s-a spus că vor vorbi cu unul, doi sau cinci studenți și doar o singură persoană ar putea folosi interfonul odată.

Din ce motiv efectul spectatorului ne zdrobește curajul?

Nu există niciun motiv logic pentru care oamenii privesc în altă parte atunci când cineva este atacat, hărțuit sau suferă un accident.

În mod critic, indivizii se simt mai puțin responsabili să intervină atunci când alți oameni sunt în preajmă. Ei presupun că altcineva se va ocupa de asta. Dar pentru că fiecare martor experimentează această răspândire a răspunderii, uneori nimeni nu acționează, iar victima nu primește niciun ajutor.

În mod similar, dacă un privitor vede că nimeni altcineva nu ajută pe cineva care are nevoie, poate presupune că acea persoană nu are nevoie de ajutor, spune Ervin Staub, profesor emerit de psihologie la Universitatea din Massachusetts, Amherst și autorul cărții “Rădăcinile bunătății și rezistența la rău”.

Explicație: difuzarea responsabilității

Darley și Latane (1968) raportează că cei care nu au acționat au fost departe de a nu le păsa de victima aflată în situația ce necesita ajutor din partea lor. De fapt, chiar invers, în comparație cu cei care au raportat situația de urgență, păreau a fi într-o stare de excitare mai intensă. Mulți transpirau, aveau mâinile tremurânde și păreau a fi într-un disconfort considerabil.

Cei care au facut parte din experimentul efectul spectatorului și nu au ajutat, păreau să fie prinși într-o legătură dublă care i-a blocat. O parte dintre ei au simțit rușine și vinovăție pentru că nu au ajutat. O altă parte dintre ei nu a vrut să se expună la jenă sau să strice experimentul care, li se spusese, depindea de faptul că fiecare conversant rămâne anonim față de ceilalți.

Din punct de vedere psihologic, ceea ce se întâmplă în efectul spectatorului este că oamenii simt mai puțin nevoia să intervină, cu cât sunt mai mulți oameni prezenți. Această difuzare a responsabilității are loc pentru că sunt mai mulți oameni care ar putea ajuta. Fiecare persoană crede că altcineva va face ceva în privința asta. Apoi, când nici ceilalți trecători nu reacționează, oamenii iau asta ca pe un semn că nu este nevoie să ajute.

Provocarea efectului spectatorului

Studiile moderne nu au susținut întotdeauna validitatea efectului spectatorului în lumea reală.
De exemplu, un studiu recent al luptelor publice reale surprinse de CCTV a arătat că trecătorii au intervenit 90% din situații pentru a ajuta victimele violenței (Philpot și colab., 2020).
Cele 219 lupte incluse în studiu au izbucnit pe străzile din Amsterdam, Cape Town și Leicester (în Țările de Jos, Africa de Sud și, respectiv, Marea Britanie). În nouă situații din zece, cel puțin o persoană a încercat să intervină, uneori mai mult de una. Acest lucru sugerează cu tărie că încercarea de a ajuta este norma în public, mai degrabă decât excepția, așa cum sugerează efectul spectatorului.

Pregătiți-vă în avans pentru a fi un ”spectator” mai implicat

Nu putem prezice cum vom reacționa când cineva jefuiește pe altcineva în fața noastră, dar ne putem antrena pentru a fi un spectator activ. Dacă nu te simți confortabil să te implici direct, poți totuși să ajuți. Înregistrarea incidentului poate salva informații esențiale pentru a ajuta victima mai târziu, dacă merge la poliție. De asemenea, puteți suna singuri poliția, dar fiți conștienți de faptul că aceștia pot interpreta greșit situația și pot provoca și mai mult rău. Dacă este posibil, întreabați victima dacă vrea să sunați la poliție înainte de a o face.

Alternativ, atrageți atenția celorlalți trecători și rugați-i să ajute victima. Semnalizarea indivizilor este deosebit de utilă.

Lupii, strămoșii câinilor la un anumit nivel, sunt una dintre cele mai cooperante specii canine. Această tendință de cooperare derivă din faptul că fiecare subiect are nevoie de alți membri ai grupului pentru a obține resurse și pentru a-și crește șansele de supraviețuire.

Haita funcționează ca o unitate în care fiecare individ colaborează la apărarea teritoriului, la vânătoare și la creșterea descendenților. Din acest motiv, chiar dacă între lupi există o ierarhie clară, subordonații pot oferi ajutor dominanților pentru a obține toleranță socială într-un fel de schimb de mărfuri. Lupii pot face pace după agresiune, pot consola victimele unui conflict și pot calma agresorii. Acest set de comportamente, numit și strategii post-conflict, necesită o atenție socială față de starea emoțională a celorlalți și capacitatea de a coordona reacțiile adecvate. Și lupii adulți se joacă: se angajează în lupte de joc, care seamănă foarte mult cu luptele reale, modulându-și fin acțiunile motrice și interpretând rapid intențiile colegilor de joacă, menținând astfel starea de spirit jucăușă non-serioasă. Toate aceste abilități cognitive și sociale au fost un teren fertil pentru selecția artificială operată de oameni pentru a redirecționa înclinația de cooperare a lupilor către relația afectivă câine-om.

Lupii sunt animale raționale cu care avem multe în comun. Lupii și oamenii sunt teritoriali, dar, spre deosebire de lupi, nevoia noastră umană de a revendica teritorii - respectiv de a avea tot mai mult, de multe ori, fără o necesitate reală - provoacă probleme.

Pe de altă parte, alte aspecte comune – dacă le recunoaștem – pot crea legături mai puternice între lupi și oameni sau, pur și simplu ne pot fi utile ca model sănătos de viață.

1. Structura familială

Ambele specii (om și lup) au evoluat în cadrul familial și și-au găsit puterea în grup/număr. Membrii oricărei familii sănătoase – oameni sau lupi – își asumă roluri specifice. La fel ca părinții umani, lupii alfa iau decizii și controlează haita în scopul binelui comun. Alți membri contribuie la supraviețuirea haitei. În familiile lor, lupii se joacă, arată afecțiune, își hrănesc și disciplinează puii, își respectă bătrânii și își plâng morții.

2. Abilitatea de exprimare a emoțiilor

La fel ca oamenii, lupii au personalități diferite: unii sunt singuratici; unii sunt îndrăgostiți; unii sunt lideri. Posturile și expresiile lor faciale exprimă bucurie și tristețe, agresivitate și frică, dominație și supunere. La oameni numim aceasta comunicare non-verbală.

Adesea, animalele experimentează anumite emoții la care oamenii nu sunt atenți, însă, noi putem înțelege multe dintre sentimentele lor, potrivit biologului evoluționist Marc Bekoff. În cartea sa, “Viețile emoționale ale animalelor”, Bekoff scrie că observarea este cheia. El a observat, de exemplu, că lupii “au expresii faciale mai variate și că folosesc aceste expresii pentru a comunica stările lor emoționale altora. Cozile lupilor sunt mai expresive, iar lupii folosesc mai multe poziții ale cozii decât câinii sau coioții pentru a-și exprima emoțiile.”

Bekoff descrie modul în care un astfel de limbaj al corpului a dezvăluit durerea pe care a simțit-o o haită de lupi după ce a pierdut o femelă de rang inferior. Animalele îndurerate și-au pierdut spiritul și jocul. Nu mai urlau ca grup. În schimb, cântau singuri într-un strigăt lent jalnic. Și-au ținut capul și coada jos și au mers încet atunci când au ajuns la locul în care un leu de munte le-a ucis tovarășul de haită. Este uimitor modul în care aceste schimbări sunt similare cu schimbările pe care le poate experimenta o familie umană după pierderea unei persoane dragi.

3. Structura morală

Asemănarea dintre lupi și oameni este și mai profundă. Ambele sunt creaturi morale. În urmă cu câțiva ani, un grup de oameni de știință proeminenți au semnat “Declarația de la Cambridge asupra conștiinței”. Oamenii de știință au declarat că dovezile științifice care evoluează rapid arată că multe animale sunt conștiente în același mod în care sunt oamenii și acționează cu intenție. Conștiința, conștientizarea și intenția sunt cheile de boltă ale moralității.

Abilitatea de a coexista poate determina, de fapt, dimensiunea finală a unei haite de lupi (sau de oameni). Multă vreme, oamenii de știință au crezut că hrana disponibilă reglementează dimensiunea haitei. Dar Bekoff și Pierce evidențiază cercetările realizate de expertul în lupi David Mech, care arată că dimensiunea haitei poate fi reglementată de factori sociali și nu doar de alimente. Iată o interpretarea asupra constatărilor lui Mech: ”dimensiunea haitei este guvernată de numărul de lupi din haită care pot intra într-o luptă cu o altă haită competitoare. Când acele numere sunt dezechilibrate - nu sunt suficienți membri, prea mulți concurenți - haitele se despart”.

Dacă luăm în calcul dovezile despre faptul că animalele pot acționa în mod real moral, pot experimenta emoții precum bucuria și durerea, atunci e bine să ne asigurăm că acțiunile noastre se potrivesc cu convingerile noastre (că vorba este completată de faptă). Este important să tratăm aceste alte ființe cu respect, apreciere, compasiune și dragoste. După cum scrie Bekoff: „Nu există nicio îndoială că, atunci când vine vorba de ceea ce putem și nu putem face altor animale, emoțiile lor sunt cele care ar trebui să ne informeze acțiunile în numele lor și putem întotdeauna să facem mai mult pentru ele” și pentru noi luând exemplu de ”așa da”.

4. Lucrul în echipă

Nimeni nu înțelege mai bine ce înseamnă să fii un jucător de echipă decât un lup. O haită de lupi care nu funcționează împreună ca un întreg, este o haită care nu mănâncă, nu poate crește și nu va supraviețui. Lupii vor face orice pentru a-și proteja perechea, familiile și pe cei dragi, inclusiv să-și dea viața.

Lupii înțeleg, de asemenea, că nu există loc în viața ta pentru egoism atunci când faci parte dintr-o haită, așa că fiecare individ își acceptă poziția în structura socială. El înțelege, de asemenea, că regulile haitei nu sunt acolo pentru a-i îngrădi stilul de viață. Sunt acolo pentru binele tuturor, inclusiv al lui, așa că urmează regulile naturale. De asemenea, el rămâne loial, orice ar fi, și are încredere în membrii haitei că vor face același lucru. La fel ca oamenii, lupii sunt animale sociale care de obicei se unesc și lucrează împreună în grupuri. Cu toate acestea, există și lupi singuratici care ajung separați de restul haitei. De obicei, lupii singuri sunt sortiți să eșueze. Adaptabilitatea și tenacitatea naturală a lupului îl pot ajuta însă să învețe să aibă grijă de sine și să aibă succes în mod independent. Unii lupi pot fi chiar mai potriviți la viața pe cont propriu, la fel ca unii oameni, dar cu mențiunea că nu aceasta este menirea naturală de supraviețuire și stare de bine (nici a lupului, nici a omului), ci cea de grup, haită, familie.

5. Echilibrul dintre muncă și relaxare

Lupii au dus conceptul de echilibru muncă/viață la rang de știință, iar oamenii ar putea beneficia foarte mult urmându-le exemplul. Spre deosebire de lupi, noi, oamenii, se pare că ne mândrim să ne ”îngropăm” de bunăvoie în muncă și cât mai multe responsabilități asumate (în perioada actuală este la ordinea zilei sindromul burnout). Ne distrugem sănătatea, ne distrugem starea de bine și ignorăm relațiile de neînlocuit până când acestea se destramă și mor. Apoi stăm, ne compătimim și ne întrebăm ce s-a întâmplat.

Putem învăța (reaminti) de la lupi atitudini ca: stabilirea clară a responsabilităților în ”haită”, respect pentru locul și ființa fiecărui membru al ”haitei”, creșterea prin fapte concrete a încrederii, acceptare a ceea ce este, răbdare, echilibru în asumarea obiectivelor și acțiunilor, prioritizare, eficientizare, timp de joacă/relaxare, ascultarea instinctului natural care ne spune ce ni se potrivește și unde să punem stop când este cazul.

V-ați întrebat vreodată de ce gândim și acționăm într-un anumit fel sau altul?
Ne naștem cu un anumit temperament, o structură genetică și o rețea neurologică. Factorii externi, cum ar fi cultura și statutul socio-economic, au o influență extraordinară asupra noastră.
Un alt factor care ne modelează sunt oamenii cu care am interacționat și interacționăm de-a lungul vieții. Având în vedere acest lucru, reflectând în urmă asupra celor care au influențat persoana care am devenit, putem lua o decizie mai conștientă cu privire la influențele pe care dorim să le lăsăm să ne modeleze personalitatea și luarea deciziilor în viață, de acum înainte.
Relațiile afectează modul în care relaționăm cu noi înșine, cu ceilalți și cu lumea din jurul nostru. Experiențele din copilărie, atât în nucleul familial, cât și în afara lui, sunt adesea fundamentale. De asemenea, experiențele mai recente cu ei continuă să fie adesea influente.
Alți oameni care pot avea un impact de durată sunt: colegii de școală sau job, prietenii, cei ce aparțin culturii orașului și a țării în care stăm sau chiar străinii. Pentru orice relație, influența poate fi pozitivă, negativă sau o combinație a celor două.

Ești genul de persoană care se lasă ușor influențată de alții? Ești de acord obiceiurile grupului doar pentru a păstra pacea sau doar pentru a face parte dintr-un grup?
Dacă da, asta înseamnă că nu ești cu adevărat sincer cu tine însuți. Nu permiți personalității, gândurilor și sentimentelor tale să iasă la iveală.
De multe ori este mai dificil să fii privit ca persoana deschisă sau cea care are un punct de vedere diferit. Dacă vrei să devii stăpânul propriei persoane, acesta este un pas pe care va fi nevoie să-l faci la un moment dat în viața ta. Atunci când discuți un subiect despre care ai opinii puternice, nu este nimic greșit în a-ți exprima gândurile și sentimentele pe această temă, chiar dacă alții nu sunt de acord cu părerile tale. Este sănătos să ai încredere să-ți arăți sentimentele. Nu este întotdeauna ușor, dar dacă vrei să trăiești o viață fericită și sănătoasă, este necesar să fii autentic.
Este nevoie de încredere pentru a fi cel care este în opoziție. Este mult mai ușor să taci sau să dai din cap în semn de acord. Este nevoie de curaj să vorbești, dar atunci când o faci, te vei simți atât de mândru de tine pentru că faci asta! Deși este relativ ușor să permiți altora să te influențeze, nu tot timpul este util să faci asta tot timpul.
Pentru a ieși din acest scenariu, este necesar să te înconjori de oameni care sunt deschiși, cărora le place să fie ei înșiși. Aceasta ar putea fi: să te îmbraci așa cum vrei, să ai opinii diferite sau să mănânci doar anumite alimente etc., să fumezi sau nu, să-ți placă mai mult vacanțele active etc. Nimeni nu are dreptul să te judece pentru unicitatea ta! Ar fi de preferat ca ei să aprecieze că acțiunile tale sunt doar o extensie a adevărului tău.

Cum poți reduce influența celorlați asupra ta.
Întotdeauna vor exista momente în care alții vor avea o influență pozitivă asupra gândurilor și sentimentelor tale. Este în regulă când este util, plăcut, sănătos, dar dacă ești influențat să gândești, să spui sau să faci lucruri cu care nu ești de acord și îți alterează starea de bine, este important să acționezi.

1. Explorează-ți gândurile și sentimentele pentru a înțelege din ce motiv gândești într-un anumit mod. Când vine vorba de subiecte de care îți pasă, este imperativ să fii pe deplin conștient de propriile gânduri și sentimente. Fă-ți timp să reflectezi asupra problemelor care te preocupă.

Ca ființe umane, ne dorim în mod natural să fim pe placul oamenilor, așa că acordăm o prea mare atenție gândurilor, opiniilor și intereselor lor în detrimentul a ceea ce este specific și potrivit nouă înșine. Consecința acestui lucru este că nu acordăm suficientă atenție propriilor noastre gânduri, opinii și interese. Este ușor să fii influențat de alții atunci când nu știi ce este important pentru tine.

Odată cu creșterea continuă în media, social media, marketing și publicitate, suntem mereu bombardați cu mesaje de la alții, spunându-ne ce ar trebui să fie important pentru noi.

Dacă nu îți faci timp să te înțelegi pe tine însuți, vei fi mereu la cheremul celorlalți și vei fi influențat mereu de ceea ce vor ei să faci, să spui sau cum sa acționezi.

Cea mai importantă relație a ta, e bine să fie cu tine însuți. Când se întâmplă acest lucru, ești mai puțin vulnerabil la influența celorlalți.

2. Păstrează un jurnal. Te poate ajuta să te gândești la lucrurile care sunt cu adevărat importante pentru tine. În fiecare zi, poți scrie despre ceea ce ai în minte și despre ce simți în legătură cu asta. Când notezi aceste lucruri, te obligă să te gândești bine la ele. Nu trebuie să evaluezi și să judeci în timp ce scrii, doar scrie tot ce îți trece prin minte.

În curând vei descoperi că perspectiva ta asupra fiecărui subiect devine mai clară și, pe măsură ce se întâmplă, devine mai dificil pentru alții să-ți influențeze gândirea fără un argument coerent și convingător. Păstrarea unui jurnal este puternică, deoarece este un proces meditativ. Este nevoie să blochezi lumea exterioară și să privești în interior. Pe măsură ce o faci, obții o mai bună înțelegere despre tine însuți și ești mai capabil să te gândești la problemele și provocările cu care te confrunți. Când te-ai gândit bine la părerea ta, ești mai puțin susceptibil la influența celorlalți, deoarece ți-ai luat în considerare propriile opinii.

3. Exersează să spui „NU”. În ciuda faptului că este alcătuit din doar două litere, mulți oameni consideră că „NU” este cel mai dificil cuvânt din lume de spus. Acest lucru se întâmplă de obicei pentru că ei spun atât de rar „NU” celorlalți din teama de a nu supăra, de a nu pierde ceva, de a nu greși cumva. Dacă nu o spui atunci când este nevoie, atunci le dai altora control asupra vieții tale, asupra deciziilor tale și asupra timpului tău!

Cu cât devii mai obișnuit să rostești acest cuvânt, cu atât îți va fi ușor să te susții și să o spui atunci când apare ceva important. Ideea nu este să ignori în totalitate ce spun ceilalți și părerile lor, dar adăugarea cuvântului „NU” la vocabularul tău atunci când este depre starea ta de bine și valorile importante pentru tine, va avea un efect pozitiv asupra încrederii tale, asupra gestionării timpului și nu numai.

A spune „NU” nu înseamnă să fii nepoliticos sau egoist. Este vorba despre faptul că este necesar să realizezi că ești aici pentru a-ți trăi propria viață și este extrem de important să te pui în fruntea și în centrul propriei vieți. Este necesar să spui „NU” priorităților altora, ca să le poți spune „DA” celor personale, importante pentru tine și pentru starea ta de bine.

4. Renunță la a te scuza sau justifica atunci când: ai o nevoie, nu vrei să-ți încalci principiile și valorile, ai o opinie diferită și, mai ales când, în mod dovedibil, ai dreptate! Ar fi o lume incredibil de plictisitoare dacă am fi mereu de acord unul cu celălalt. Dacă nu ești de acord cu ceilalți, acest lucru este perfect acceptabil. Nu este logic să te scuzi sau să te justifici pentru că ai pur și simplu o opinie diferită.

Ceilalți ar fi bine să fie capabili să accepte că ești diferit și, dacă nu pot face asta, atunci problema este a lor, nu a ta. Când cineva refuză să accepte că nu ești de acord, nu este un semn al unei probleme cu tine. În general, este un semn al propriei lor nesiguranțe.

Gândește-te la asta un minut. Dacă ești în siguranță în propriile opinii; ar trebui să conteze că altcineva nu este de acord cu tine? Desigur că nu. Lumea nu este doar în alb-negru, majoritatea ”nuanțelor” vieții sunt ”griuri”. De obicei, există mai multe moduri corecte și mai multe moduri greșite cu privire la ceva. Deci, nu îți face griji pentru dezacord. În schimb, respectă faptul că tu și persoana cu care nu ești de acord aveți onestitatea și deschiderea de a vă exprima propriile opinii. Este important să îți păstrezi același standard, adică dacă cineva nu este de acord cu tine. De asemenea, nu ar fi firesc să îi ceri să-și scuze opinia diferită.

5. Alege-ți prietenii cu atenție. Există oameni în acest context care vor încerca întotdeauna să te preseze să fii de acord cu tot ce spun ei. Se vor strădui să te facă să te simți vinovat pentru că ai îndrăzneala de a exprima un punct de vedere alternativ. Acești oameni provoacă mai multe dureri de cap decât poate suporta orice persoană sănătoasă.

Ei iubesc sunetul propriei voci și au puțin, dacă este ceva, de oferit unei relații reciproc avantajoase. Chiar nu vrei ca astfel de oameni să îți fie prieteni sau colegi. Alternativ, există mulți oameni care vor fi întotdeauna încântați să îți audă părerea, chiar dacă nu sunt tot timpul de acord cu ea. Îți vor prețui gândurile, valorile și credințe și vor fi de fapt mai fericiți atunci când te ții de ceea ce crezi, mai degrabă decât să cauți un acord de dragul liniștii lor.

Nu numai că acești oameni sunt prieteni sau colegi mai buni; de asemenea, vor fi și un bun model de urmat. Nimeni nu are dreptul să te preseze sau să exercite o influență nedorită asupra ta. E bine să îndepărtezi acești oameni din viață și, în schimb, să te concentrezi asupra tuturor oamenilor grozavi care ar fi mai mult decât fericiți să facă parte din viața ta.

6. Ripostează – ia atitudine. Este inacceptabil când cineva încearcă să te preseze să-ți schimbi punctul de vedere.

Ar trebui să te simți liber să ripostezi, să iei atitudine si să le răspunzi: „Vrei doar să fiu de acord cu tine, dar în această situație nu pot face acest lucru”. Există o șansă să-și dea seama că au depășit limita și acest lucru îi va trezi la realitate. Sau nu, dar nu mai este treaba ta.

Există unii oameni care vor încerca să te preseze să fii de acord cu ei, deoarece cred sau speră că ești „ușor de influențat”. Ei cred că pot să te conducă și să te manipuleze. Când iei atitudine, vor încerca și mai asiduu să facă presiuni, însă, dacă-ți dezvolți o atitudine asertivă, nu vor avea de ales și vor aplica abordarea lor lipsită de respect în altă parte.

Poate fi foarte dificil să vorbești cu cei care te presează să fii de acord cu ei. Dar, odată ce începi să vorbești pentru tine, vei descoperi că acești oameni fie dau înapoi și te tratează cu respectul pe care îl meriți, fie dispar din viața ta.

Concluzii
Așadar, dacă simți că nu îți trăiești viața așa cum ți-a fost menit să o faci, nu mai permite altora să ia decizii pentru tine sau să te influențeze!
Ia atitudine și susține-ti propriile convingeri și păreri!
Alege-ți propria cale și fii pregătit să accepți orice consecință, bună sau rea pe care aceasta le-ar putea implica.
Poți fi persoana care îți dorești cu adevărat să fii luând măsuri, începând de astăzi. Acest lucru necesită să devii mai conștient de cine ești, de ce crezi, de convingerile și de capacitățile tale. Apoi este bine să înveți să-ți exprimi și să-ți aperi poziția.
Când o faci, ești mult mai fericit și mai concentrat pe crearea vieții pe care ți-o dorești.

Persoanele care ne înconjoară joacă un rol foarte important în viața noastră. Partea bună rezidă din faptul că nu suntem toți la fel și, astfel, ne putem îmbunătăți continuu învățând unii de la alții. În fiecare etapă a vieții, fiecare dintre noi avem câte un dar de oferit celor din jur, fie el conștient sau nu. Unii oameni care trec prin viața noastră ne pot fi mentori, alții pot fi îndrumați de noi. Pe unii îi numim prieteni pentru că petrecem mult timp împreună și ne împărtășim secretele, alții au alte roluri față de noi: membrii familiei, partenerul/a de viață, colegul/a de școală sau de serviciu ș.a.m.d.

Când suntem copii credem că toți cei care intră în viața noastră vor rămâne pentru totdeauna și, o parte din noi, continuă mereu să-și dorească asta. Este firesc să ne dorim continuu feeedback-ul celorlalți legat de faptul că suntem bine așa cum suntem. Acest feedback înseamnă atenție, acceptare, iubire, prietenie, iertare, recunoștință, susținere emoțională. Acceptarea faptului că, totul în viață se schimbă, deci și noi și ceilalți, duce la o adaptare mai ușoară la transformări și la a înțelege că viața este o bucurie, o binecuvântare.

Roluri majore ale oamenilor în viața noastră:

1. Rolul convenabil
Rolul convenabil este ceva care funcționează bine pentru toți membrii unui grup și are ca scop socializarea pe același subiect de interes. Implicarea variază de la plăcerea momentului, până la o legătură mai profundă emoțional și situațional. Cei cu acest rol sunt cei pe care îi suni pentru un festival de muzică, cei pe care-i mobilizezi pentru a merge într-o excursie sau pentru o cafea în oraș. Este persoana pe o suni la orice oră din zi și din noapte pentru că știi că te va asculta/ajuta necondiționat, chiar dacă nu ați mai vorbit de o perioadă mare de timp. În general, ai deja în minte anumite persoane pe care le soliciți pentru anumite activități și socializezi cu aceiași oameni pentru anumite tipuri de evenimente.
Aceasta este o strategie funcțională și sănătoasă a inconștientului de a fi eficienți, de a ne conserva energia și de a ne odihni și încărca ”bateriile” interioare în mod rapid și sigur. Este ceva care funcționează în mod natural și reciproc.
Este posibil ca modelul de educație primit să ne condiționeze la a încerca să solicităm aceeași persoană pentru toate tipurile de contexte ale vieții. De aceea, recomandarea este să ne lărgim intenționat și conștient cercul de persoane a.î. să nu epuizăm pe nimeni ca energie și timp și, astfel, să avem acces la cât mai multe lucruri noi de învățat.

2. Rolul situațional
Rolul situațional este jucat de obicei de un coleg de școală sau de serviciu, o persoană prezentă ocazional într-un grup de prieteni etc. Unii oameni sunt prezenți în viața noastră doar la anumite ore din săptămână sau doar o singură dată. Este posibil să nu ne placă foarte mult să fim în preajma lor, însă contextul ne cere să petrecem ceva timp împreună. În plus, acea persoană poate deține niște răspunsuri legate de context sau poate aduce ceva nou. Situația poate fi reciproc benefică.

3. Rolul obligatoriu
Nu ne putem alege familia, iar acest tip de relație este ”obligatorie”, deoarece nu ne putem schimba legăturile de sânge. Poate că nu ți-ai alege părinții ca prieteni dacă nu ai fi rudă cu ei, poate nu ai vrea să-l vezi pe fratele tău la fiecare Crăciun dacă nu ar fi fratele tău, poate nu ai ieși cu sora ta la cumpărături ca să-și aleagă rochia de mireasă, dacă nu ar fi sora ta etc. Relațiile pe care le stabilim cu familiile noastre sunt unice și individuale. Dacă te simți presat să te înțelegi și să interacționezi cu cineva, ar putea fi o relație ”obligatorie”.
Situația poate fi benefică pentru toți cei implicați, dacă există suficientă iubire, iertare, acceptare, flexibilitate, comunicare, recunoștință, susținere emoțională. Dacă nu, situația poate deveni benefică acceptând - și de-o parte și de alta - că ne este mai bine să renunțăm la forțări.

4. Rolul “îmi permite să fiu EU”
Aceste persoane reprezintă ceea ce numim ”suflete pereche”. Sunt persoanele pe care noi le alegem și care ne aleg. Aceștia sunt cei cu care alegem să petrecem timp pentru că ne dorim cu adevărat, pentru că, alături de ei, simțim că putem să fim noi înșine. Poate fi un prieten, un coleg, ar putea fi desigur și un membru al familiei.
Fie că realizăm sau nu, devenim treptat ca cei cu care petrecem cel mai mult timp. Începem să ne comportăm ca ei, să gândim ca ei, să arătăm ca ei, chiar să luăm decizii pe baza a ceea ce observăm la ei. Responsabili de acest lucru sunt neuronii oglindă, un set de neuroni ai creierului nostru care ne permit să învățăm prin imitare în mod inconștient, fără să percepem vreun efort. De aceea, este indicat ca aceste persoane ”de suflet” să fie persoane cu un mod de gândire pozitiv și motivant, să aibă exersate strategii de succes cel puțin într-un domeniu de viață sau, măcar, să aibă deschiderea și dorința de a învăța, de a evolua.

5. Rolul “am nevoie”
Oamenii sunt în viața noastră din diferite motive. Relațiile cu ei pot fi frustrante sau uimitoare. Realizarea și acceptarea faptului că, toată lumea joacă un rol diferit în creșterea personală poate fi extrem de benefică, mai ales atunci când oamenii nu acționează în felul în care dorim. Propune-ți să observi, să înțelegi și să accepți rolul acestora în viața ta și ceea ce înseamnă ei pentru tine la nivel de lecții de viață. Caută să rămâi centrat pe felul în care, interacțiunea cu acea persoană te-a provocat să te descurci singur, să-ți asumi responsabilități, să dobândești noi cunoștințe, noi abilități, să te exprimi mai liber și mai sigur pe tine. Oamenii ”deranjanți” te mai pot învăța curajul de a îndepărta oamenii negativi din viața ta și renunțarea la relațiile care nu servesc creșterii tale.

Modul în care răspunzi la comportamentul celorlalți se află în controlul tău! Poți alege să te plângi sau poți alege să crești!

Amintește-ți constant că oamenii din jurul tău au o influență critică asupra energiei, creșterii și probabilității tale de succes!

Terapia prin joc și artă este un tip de terapie similară consilierii. Este o formă de psihoterapie care folosește jocul și artele creative ca metodă de exprimare. Sesiunea are loc într-un mediu sigur și limitat, în care copilul (sau adultul) își va rezolva propriile conflicte și provocări alături de terapeut. Terapeutul poate obține o perspectivă asupra lumii copilului sau tânărului observând temele lor de joc și semnificația simbolică a jocului copilului prin metaforă.

Jocul este distractiv, plăcut și ne ridică spiritul, desigur. Dar face mult mai mult. Îndepărtează stresul și plictiseala și ne conectează cu oamenii în moduri pozitive. În plus, reglează emoțiile, inspiră gândirea creativă și explorarea și ne stimulează ego-ul. Jocul este terapeutic. De aceea, acest tip de cadru poate fi folosit și în terapia copilului – se numește Terapie prin Joc și Artă.

Originile terapiei prin joc și artă

Practica formală a terapiei prin artă își are originile în Europa de la mijlocul secolului al XX-lea, inventarea termenului fiind atribuită artistului britanic Adrian Hill în 1942.
Într-o perioadă în care mii de oameni sufereau în sanatorii de tuberculoză, s-a observat că desenul și pictura erau o ieșire creativă pentru pacienți, care le oferea libertatea pe care nu o aveau limitele lor.
Practicile în terapia prin artă s-au răspândit curând în spitalele mintale prin munca lui Edward Adamson, care a observat și a studiat în continuare legătura dintre expresia artistică și eliberarea emoțională.

Utilizarea jocului în terapie a fost elucidată pentru prima dată de pionierii Psihoterapiei Copilului. Anna Freud (1928, 1964, 1965), Margaret Lowenfeld (1935, 1970) și Melanie Klein (1961, 1987) au postulat premisa teoretică pentru utilizarea jocului, de exemplu, Klein (1961, 1987) a stipulat că jocul spontan al unui copil a fost un substitut pentru asocierea liberă folosită în psihanaliza adulților.

Teoriile și practica în jurul jocului diferă în cadrul fiecărei tradiții de Psihoterapie a Copilului. Cu toate acestea, fiecare tradiție este legată de propunerea centrală că jocul transmite și comunică experiențele inconștiente, dorințele, gândurile și emoțiile copilului.

Terapia prin joc a apărut din elementele Psihoterapiei Copilului cu fundamentele teoretice specifice care reies din tradiția Psihologiei Umaniste și teoria atașamentului.

În anii 1940, Carl Rogers (1951, 1955) a stabilit un nou model de psihoterapie – terapia centrată pe client (denumită mai târziu terapie centrată pe persoană). Această nouă tradiție a luat naștere ca un protest împotriva perspectivelor diagnostice, prescriptive ale acelei vremuri. Accentul a fost pus pe o relație între terapeut și client bazată pe autenticitate, acceptare și încredere. Ca atare, abordarea centrată pe persoană a postulat o perspectivă teoretică nouă și originală a structurii personalității, a sănătății psihologice, a dobândirii dificultății psihologice și a procesului de schimbare în cadrul terapiei.

Ce este terapia prin artă și joc?

Copiii – în special cei mici – nu au întotdeauna capacitatea de a exprima ceea ce îi deranjează. Poate că le lipsesc abilitățile verbale de a-și descrie sentimentele sau nu știu exact ce simt. Sau pur și simplu se simt nesiguri vorbind despre emoțiile lor cele mai adânc înrădăcinate.

Oricare ar fi cazul, terapia prin joc și artă pot depăși aceste obstacole, deoarece se bazează pe modul natural în care copiii învață și se exprimă – jucându-se și fiind creativi. Oferă o distanță emoțională sigură față de problemele lor și poate ajuta să scoată la suprafață sentimentele suprimate. Acest lucru permite terapeutului și părinților să obțină înțelegere în lumea interioară a copilului.

În timpul sesiunilor de terapie prin joc și artă, un terapeut și un copil lucrează împreună într-o cameră de joacă. Fiecare jucărie și material de artă din cameră este ales în mod special pentru a simboliza potențial diferite părți ale experienței interioare a copilului. Pot exista lucruri precum o cutie de nisip mică, păpuși, jucării de pluș, îmbrăcăminte, jucării de construcție, jocuri de interior și markere. Toate aceste articole încurajează copilul să exploreze sentimentele, problemele și relațiile într-un cadru relaxat și imaginativ.

Rolul unui părinte în timpul sesiunilor de terapie prin artă și joc

Relația părinte-copil este cea mai primară relație, iar un părinte este primul profesor al copilului. Onorăm această relație importantă și lucrăm pentru a rezolva conflictele din interior prin repararea sau îmbunătățirea conexiunii dintre un părinte și un copil. În situații de stres și conflict, nu este neobișnuit ca tiparele de comunicare să fi devenit tensionate între părinți și copii atunci când pot fi anticipate așteptări continue pentru conflicte sau comportament problematic. Sprijinim părinții să aibă instrumentele pentru a-și susține copiii și nevoile familiei lor. În unele cazuri, lucrăm cu întreaga familie pentru a îmbunătăți conexiunea și sprijinul sănătos al familiei.

Prima sesiune pentru copii sau tineri este o sesiune numai pentru părinți și le permite părinților să discute despre dezvoltarea copilului lor și preocupările curente aduse la terapie. Ambii părinți sunt încurajați să participe, deoarece ambii părinți au propria lor perspectivă și rutine cu copilul lor. Fiecare părinte este important în înțelegerea de către terapeut a copilului dumneavoastră.
Ședințele durează în mod normal între 30-50 de minute. Implicarea activă a părintelui este crucială pentru obținerea celor mai pozitive efecte ale tratamentului. De asemenea, percepția și înțelegerea pe care părinții le obțin despre structura interioară unică a copilului lor, gama lor de abilități de adaptare și nivelul de dezvoltare specific îi pot ajuta să se individualizeze și să-și maximizeze sprijinul.

Cum poate arta și terapia prin joc să ajute copilul?

Copiii arată prin comportamentul lor că se confruntă cu anumite probleme. În plus, atunci când un copil încearcă să-și rezolve propriile probleme, dar nu poate face acest lucru, poate începe să se afișeze un comportament nervos, izbucniri de furie sau să devină anxios și retras. Confruntându-și problemele în terapia prin joc și artă, ei pot învăța să facă față emoțiilor dificile și să găsească soluții viabile. Prin urmare, ei pot repeta, stăpâni și adapta aceste strategii pentru utilizare pe tot parcursul vieții.

Acest tip de abordare poate ajuta copilul să:

1. să se vindece în urma experiențelor stresante și traumatice din trecut – terapia ajută la înțelegerea evenimentelor; îmbunătățește adaptarea și adaptarea la situația lor actuală; dezvoltă soluții noi și creative la problemele lor;
2. experimenteze și să își exprime sentimentele – terapia sprijină dezvoltarea unei perspective adaptative la o anumită situație; reglează intensitatea emoțiilor; crește respectul și acceptarea față de ei înșiși;
3. învețe noi abilități sociale și relaționale – terapia dezvoltă empatia și respectul pentru sentimentele și gândurile celorlalți prin jocul de rol;
4. dezvolte bune abilități de luare a deciziilor (simțul intern de autocontrol) – terapia încurajează asumarea responsabilității pentru acțiunile lor; observă consecințele; dezvoltă strategii de succes pentru a lua decizii mai bune.

Terapia prin și joc artă este eficientă pentru copiii cu o mare varietate de probleme emoționale, sociale, comportamentale și de învățare. Acestea includ probleme legate de experiențe atât de dificile și traumatizante, cum ar fi divorțul părinților, moartea unei persoane iubite, violența domestică, abuzul fizic și sexual, bolile cronice sau dezastrele naturale. În plus, ajută la gestionarea furiei, dizabilități fizice și de învățare și o varietate de afecțiuni de sănătate mintală - cum ar fi anxietatea, depresia, ADHD sau autismul.
Acest tip de terapie este benefic și pentru tineri, mai ales că ședința este nedirectivă și este alegerea clientului să se exprime în modul ales, de exemplu, autoexprimarea verbală. Nu există nicio judecată din partea terapeutului, astfel încât copilul sau tânărul să poată lucra prin procesul într-un mod în care să se simtă confortabil la orice vârstă, indiferent dacă este tânăr sau mai în vârstă.

Numeroși părinți au raportat că, după ce copilul lor a participat la sesiuni de terapie prin joc și artă, au observat că copilul lor demonstrează mai puțină anxietate, izbucniri de furie, o concentrare mai mare, o vorbire de sine pozitivă, obiceiuri îmbunătățite de somn și relații cu colegii și membrii familiei. Rezultatele variază și sunt unice pentru fiecare situație; cu toate acestea, aceste rezultate reflectă reglarea emoțională și abilitățile inter-relaționale care pot fi obținute prin artă, joc, modalități expresive și terapie cognitiv-comportamentală cu copii și tineri.