Intr-un orasel, departe-departe, se afla o casa mare si veche, cu pereti de piatra si o intrare mare, minunata. Langa aceasta casa era un parc, unde copiilor le placea sa se joace.
Adesea, copiii intrebau,
– Mami, cine locuieste in acea casa?.
– Nu locuieste nimeni acolo, raspundeau mamele lor. Acea casa este goala. Si era adevarat. In toate celelalte case se aflau oameni, dar in acea casa nu locuia nimeni. Ferestrele ei erau acoperite bine, usile erau inchise si trecuse foarte multa vreme de cand nimeni nu mai pusese piciorul inauntru, pentru ca aceasta casa parea mult prea sofisticata si neprietenoasa.
In timp ce se plimbau, oamenii se opreau si o priveau uimiti.
-Ce casa ciudata!, spuneau. Este atat de mare si pustie!
Intre timp, casa era confuza.
– Ce tot vor de la mine?, se intreba. Stau aici, nu deranjez pe nimeni. Care-i problema lor? Poate ca vopseaua de pe pervazuri s-a cojit? Sau, jgheabul este inclinat?
Draperiile grele care acopereau ferestrele, blocau aproape toata lumina soarelui si creau un semi-intuneric in interior. Oricum, tot ce era in casa fusese organizat cu grija: era vesela din belsug in dulapioarele din bucatarie, pahare frumoase si argintarie minunata in dulapul din sala de mese, paturi aranjate cu grija in camerele de oaspeti si fata de masa pe toate mesele. Si liniste! Era, de asemenea, multa liniste.
Doar masa de cina incerca, ocazional, sa inveseleasca tacamurile.
– Hai, farfurii, stati in rand, ar fi zis.
– Pentru cine? raspundeau ele. Cine ne va umple?
– Lumanari, coborati de pe rafturi! ordona masa.
– Pentru cine? Cine ne va aprinde? , raspundeau lumanarile.
Apoi, masa se intoarse catre masivul candelabru de cristal din sala de mese.
– Candelabru, lumineaza casa! spuse. Ai mai multe becuri decat poate cineva sa numere!
– Nu este nimeni care sa ma aprinda, zise candelabrul. Si, chiar daca sunt aprins, cine este aici sa vada?
Era atat de trist si jalnic in acea casa, incat nu mai ramasese nimic de facut decat scandal. Lingurile se certau cu furculitele, care ar fi mai importante. Scara scartai morocanos la covor pentru ca aduna praf. Chiuveta era turbata pe robinet pentru ca nu curgea apa. Chiar si micuta veioza il numi pe candelabru “vechitura”.
Casa privi la toate acestea si isi spuse ca trebuie facut ceva. Dar, ce?
– Sa intreb semineul, se hotari. Semineul e foarte intelept. Semineul a fost zidit primul, inainte de toate celelalte.
Dar semineul parea adormit si nu era usor sa-l trezeasca. Casa a incercat chiar sa strige prin horn. Cenusa se imprastie peste tot, dar semineul ramase adormit. Apoi se intoarse catre vesela.
– Hai sa incercam, impreuna, sa-l trezim pe semineu, ceru ea. Ne va spune ce sa facem. Faceti zgomot cat de mult puteti!
Nimeni n-ar fi putut prezice ce avea sa se intample. Farfuriile si castroanele au inceput sa zornaie, sfesnicele se ciocneau, cutitele se loveau, bratele marelui candelabru se loveau unul de altul cu zgomot, chiar si paturile sareau in sus si in jos, pe piciorele lor. Au facut atata harmalaie, huruit si zornait, incat porumbeii de pe acoperis au zburat ingroziti.
Semineul se trezi.
– Banuiesc ca sunteti intr-o dispozitie foarte proasta?, intreba el casa, cascand. Altfel, de ce v-ati fi ostenit atata sa ma treziti?
– Avem nevoie de sfatul tau, spuse casa. Ceva nu este in regula aici, dar nu stim ce.
– Este foarte simplu, raspunse semineul. Ma mir ca niciunul nu va dati seama.
– Ce este? Spune-ne! intreba casa, murind de curiozitate.
– Exista o regula de aur: trebuie sa impartiti caldura voastra cu ceilalti. Priviti-ma. Cand sunt aprins, nu pastrez caldura. O ofer, imediat, celorlalti. Toate casele din oras, de asemenea, isi daruiesc caldura si comfortul familiilor lor. Intre timp, voi stati aici singuri si refuzati sa impartiti cu cineva. De aceea sunteti tristi si de aceea tacamurile voastre se cearta.
Casa era socata. Decise ca aceasta regula de aur trebuie impartasita si aplicata de toti. Chiar in dimineata urmatoare, deschise larg toate ferestrele, trase draperiile si aerisi toate camerele. Oglinzilor nu le venea sa creada: pentru prima data, dupa multi ani, reflectau lumina soarelui! Toate certurile incetasera imediat.
– Maturi, carpe si stergatoare de praf! Udati florile si stergeti praful! Robinet, da-le apa!, a ordonat casa.
Curand, casa stralucea.
– Masa! Fii pregatita sa intampini oaspeti!
Imediat, farfuriile s-au aliniat pe o fata de masa alba ca zapada, furculite, cutite si linguri s-au asezat langa ele, paharele si-au luat locul, cu grija. Mesei ii venea sa topaie de bucurie, dar s-a oprit, ca sa nu sparga ceva.
Cand veni vremea cinei, casa isi deschise larg usile. Niciodata nu mai vasusera oamenii o casa atat de frumoasa si de primitoare. Ei au intrat si si-au dat seama ca erau asteptati.
– Priveste!, exclama o fata. Cina e servita!
N-a mai durat mult pana cand o familie numeroasa si fericita s-a mutat in casa. Acum, tarziu in noapte, cand toata lumea doarme, casa verifica sa vada daca totul este in regula.
– Multumesc, semineu intelept, sopteste ea.
– Nu voi uita niciodata sfatul tau. Ce minunat este sa oferi caldura celorlalti!