O groaznica seceta cuprinsese tinutul.
Iarba mai întâi se îngalbeni se si apoi se ofilise cu totul. Tufisurile se uscasera si copacii îsi pierdusera seva. Nu cadea din cer nici un strop de ploaie si diminetile veneau una dupa alta fara sa aduca pamântului macar trecatoarea prospetime a rouai.
Vietuitoarele mai mici sau mai mari mureau cu miile. Putine erau acela care aveau forta de a fugi din acel desert care înghitea totul.
Seceta era tot mai grea zi de zi. Pâna si radacinile adânc înfipte în pamânt, îsi pierdusera frunzele. Toate fântânile si toate izvoarele secasera. Apa pâraielor si a râurilor scazuse de tot.
Doar o singura floare ramasese vie, deoarece un izvoras mai dadea câtiva stropi de apa. Izvorul însa era disperat si spunea:
"- Totul este arid, secat si pe moarte. Si eu nu pot sa fac nimica. Ce noima au cei doi stropi de apa pe care îi dau?"
Prin apropiere era însa un batrân copac puternic. El asculta plânsetul izvorasului si, înainte de a pieri si el, îi spuse acestuia:
"- Nimeni nu asteapta ca tu sa înverzesti iarasi întreg acest desert. Datoria ta este sa tii în viata acea floare. Atâta doar."
Cu totii suntem responsabili pentru câte o floare. Uitam însa prea adesea de ea si ne plângem de tot ceea ce nu izbutim sa facem.
Poveste scrisa de Bruno Ferrero