Povestirea are un început tragic: Un beduin, pe cale să moară, îi cheamă la căpătâiul său pe cei trei fii şi le spune:
“Toată averea mea sunt 17 cămile. Şi când voi muri aceste cămile vă vor rămâne vouă. Ţie, care eşti cel mai mare dintre fiii mei, îţi las moştenire jumătate din cămile. Ţie, cel de-al doilea fiu al meu, îţi las moştenire o treime din cămilele mele, iar ţie, cel mai mic, a noua parte din cămile.”
După ce beduinul moare şi fiii îl plâng cu respectul cuvenit, ajung la momentul în care trebuie să-şi împartă cămilele. Dar fiind cu totul 17 cămile, nu se înţelegeau deloc asupra împărţelii şi nici o împărţeală nu părea a fi echitabilă. Şi în timp ce se certau, se întâmplă că trecea pe acolo un bătrân călare pe o cămilă, care îi întrebă care era problema, şi aflând despre ce era vorba, îşi oferi ajutorul. Şi iată cum procedă:
“Eu sunt dispus să adaug cămila mea la ale voastre, ca să le putem împărţi coect. Deci, acum avem 18 cămile. Tu cel, mai mare dintre fii, ai moştenit o jumătate din cămile, deci 9 cămile sunt ale tale. Tu, cel mijlociu, ai dreptul la o treime din cămile, deci 6 cămile sunt ale tale. Şi tu, cel mai mic, ai a noua parte din cămile, adică 2 cămile sunt ale tale. “
Cei trei fii erau fericiţi că împărţiseră cămilele în mod corect, aşa că îi mulţumiră bătrânului. Acesta se urcă pe cămila lui şi plecă mai departe.
( 9+6+2= 17 cămile)
Michel Dufour, 1993, Allegories pour guerir et grandir, Les Editions JCL INC, Ottawa
Sursa: http://www.psihoterapia.eu