Pe măsură ce trec anii, devenim mai serioşi, zâmbim mai puţin, ne bucurăm mai puţin, ne pierdem încrederea în propria noastră magie interioară, ne pierdem încrederea în ceilalţi, pentru că, la un moment dat, începe să ne fie ruşine să ne mai comportăm ca nişte copii. Şi-atunci spunem că ne-am maturizat şi avem pretenţia să fim trataţi ca adulţi, dar “reuşim” de cele mai multe ori să fim doar sclavii propriilor noastre prejudecăţi şi autolimitări. Atunci, în momentele în care, ca şi adulţi, nu suntem acceptaţi, recunoscuţi, trataţi cu respect, încurajaţi, mângăiaţi şi mai ales iubiţi, apare copilul interior care, ca şi atunci când nu era mângâiat, acceptat, iubit, apreciat, încurajat de părinţii săi, plânge, e trist, se simte nedreptăţit, suferă, se întreabă “de ce?”.
Copilul care am fost este prezent, actual şi viu în interiorul nostru, oricât încercăm să arătăm că suntem adulţi care au învatat “să nu se mai copilarească”. Pentru că pe structura acelui copil am învăţat să creştem şi să devenim adulţii din prezent, pe structura acelui copil am învăţat să fim sau să nu fim aşa cum au fost părinţii noştri cu noi. Prin prisma experienţei copilului, ajungem fără să vrem să privim lucrurile mai puţin obiectiv şi să vedem lumea prin lentilele "aburite" de propria noastră experienţă de viaţă.
Poate acel copil a fost un copil, iubit, înţeles, acceptat, cu o copilărie frumoasă şi sănătoasă sau poate a fost un copil frustrat, abuzat, maltratat, neglijat. Poate a fost un copil care a purtat povara de a fi “aşa cum vor părinţii mei”, fără să ştie că ambiţiile părinţilor săi nu erau şi ale lui. Poate a fost copilul împlinit sau poate a fost copilul fără copilărie.
Oricât am pretinde că l-am uitat, că i-am depăşit slăbiciunile, nevoile şi suferinţa, oricât l-am ignora, copilul ce am fost trăieşte în fiecare din noi şi, de multe ori, iese la suprafaţă atunci când ne aşteptăm mai puţin, ca un terapeut interior care ne arată unde avem ceva de vindecat. “Astfel, ca un foc uitat, copilaria se poate aprinde din nou, oricând, în noi”, spunea Gaston Bachelard.
De multe ori pentru a putea depăşi obstacolele vieţii, mai mult sau mai putin conştient, apelăm la partea din noi nesecată de resurse care se numeşte copilărie.
“Copilăria este şuvoiul de apă care izvorăşte limpede şi curat din adâncurile fiinţei şi la care omenirea aleargă fără încetare să-şi potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunatate, de frumuseţe, de perfecţiune”, spunea Francesco Orestanom.
De ce să ne ascultăm copilul interior?
Copii au felul lor de a vedea lumea, iar de la copilul din noi ne putem aminti şi reînvăţa:
1. Inocenţa, un imens potenţial care însoţeşte această vârstă, care ne surprinde mereu prin surâs şi candoare şi cu care ne putem clădi pacea interioară atât de necesară în acestă viaţă tumultoasă.
2. Lipsa temerilor legate de viitor, fapt ce ne ajută să trăim mai mult în prezent şi să ne bucurăm de el.
3. Încrederea în poveştile în care binele învinge răul, stimulându-ne astfel încrederea în noi înşine, în reuşita acţiunilor noastre şi mai ales statornicia în alegerile pe care le facem în împlinirea nevoilor noastre.
4. Să iubim necondiţionat, cu detaşare şi pasiune.
5. Să chiuim de bucurie atunci când ne simţim bine fără ca să se întample ceva ieşit din comun.
6. Imaginaţia şi creativitatea, care ne ajută să evoluăm, să devenim mai buni, mai frumoşi şi mai fericiţi.
7. Să trăim totul la maximă intensitate.
8. Să plângem şi să râdem în aceeaşi zi, fără să ne gândim prea mult de ce.
9. Să ne supărăm şi să iertăm după câteva momente, amintindu-ne că cei din jurul nostru sunt doar prieteni cu care vom vrea să ne jucam şi a doua zi.
10. Să ne jucăm, pentru că jocul ne aminteşte că suntem liberi să trăim viaţa aşa cum ne dorim şi că singurii care fac “regulile jocului” suntem doar noi înşine şi că le putem schimba!
11. Autenticitatea şi spontaneitatea, care ne fac plăcuţi, iubiţi, apreciaţi şi funcţionali în împlinirea nevoilor şi dorinţelor noastre.
Copilaria este o lume fermecată, în care se poate întâmpla orice. Este vârsta la care suntem cel mai aproape de Dumezeu şi de toate tainele existenţei, aşa cum frumos spunea Costel Zagan: “Copilaria este locul unde Dumnezeu poate fi substituit c-un simplu surâs.”
Psihoterapia restabileşte contactul cu copilul din noi, îl ascultă şi-i dă posibilitatea să-şi exprime fricile, supărările, dezamăgirile, nevoile, dorinţele. Îi oferă posibilitatea să-şi exteriorizeze sentimentele cu care încă nu ştie ce să facă şi-l învaţ să-şi folosească resursele în propria lui dezvoltare. Prin intermediul copilului interior, adultul învaţă să fie funcţional şi să-şi construiască şi să-şi menţină o stare de bine şi să-şi creeze un prezent şi un viitor autentic, real şi mult mai în acord cu propria fiinţă.
Paulo Coelho spunea: “Un copil poate oricând să înveţe un adult trei lucruri: cum să fie multumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce îşi doreşte.”, adica: FERICIRE, EVOLUŢIE ŞI ASERTIVITATE!