Traind intr-o societate care se bazeaza pe inter-relationare si relatii, nu ne putem izola si nici nu este sanatos sa incercam sa facem asta. Relatiile in care ne angajam ne definesc si ne umanizeaza, ne aduc fericirea si implinirea. Aceste lucruri sunt mult mai profunde in relatia de cuplu.
Din punct de vedere social, cuplul reprezinta o pereche alcatuita din doua persoane pe baza unei legaturi constante sau a unei apropieri intamplatoare, insa fiecare relatie are particularitati care ii creeaza autenticitatea si unicitatea. Aceste particularitati sunt date de nevoile celor doi implicati in relatia respectiva si nu in ultimul rand de credintele de viata ale acestora, invatate sau insusite in cursul vietii fiecaruia dintre protagonistii la marea piesa a vietii: Relatia.
Cumva, inca din copilarie, traim invaluiti de ideea perechii perfecte. Povestile cu printi si printese care “au trait fericiti pana la adanci batraneti” ne formeaza inca de la aceasta frageda varsta pentru a cauta relatii conforme cu “Mitul androginului”, al sufletului pereche. Multi dintre noi traim cu aceasta iluzie asteptand un ideal: o Ileana Cosanzeana sau un Print calare pe un cal alb care sa intruchipeze perfectiunea. Uneori suferintele prin care trecem intrand in relatii nepotrivite, ne par “cele trei incercari” din basme prin care trebuie sa treaca el sau relatia lor pentru a face dovada unei iubiri nemasurate si a unei potriviri a sortii.
Un alt mit care ne hotaraste cautarea si stabilirea unei relatii este fericirea deplina daca vom gasi partenerul ideal. Este posibil ca la inceput compatibilitatea dintre parteneri sa fie izbitoare dar acest lucru nu este suficient in mentinerea unei relatii. Relatia se poate destrama la fel de usor precum s-a infiripat daca cei doi nu vor depune eforturi pentru imbunatatirea ei si asumarea impreuna a responsabilitatii relatiei si consecintelor ei. Partenerul ideal inseamna in acceptiunea noastra partenerul perfect, ceea ce este o iluzie. Nu exista partener perfect asa cum nu exista nici relatie perfecta ci perfectibila.
Exista in societatea noastra credinte adanc impamantenite conform carora femeia este cea care are responsabilitatea si puterea de a aduce un barbat pe calea cea buna, de a dezvolta si mentine o relatie. Iubirea este adesea cea “vinovata” de transformarea barbatului din “broscoi” in Print. Si astfel putem vorbi despre “Mitul iubirii transformatoare”. Este mai putin important daca se numeste asa sau nu, insa denumirea pe care mi-am permis s-o dau ilustreaza iluzia in care traiesc multe femei din societatea si cultura zilelor noastre.
Romanele, filmele, programele de televiziune, credintele preluate de la parintii si bunicii nostri, transmise din generatie in generatie, promoveaza o femeie datoare sa iubeasca pentru “a face ceva din barbatul de langa ea”. Este poate una din cele mai mari iluzii ale timpului nostru, iluzie ce distruge relatii si mai grav, suflete. Si pe cel al femeii dispuse sa se sacrifice si pe cel al barbatului, care, avand langa el pe cineva care face totul, nu va avea posibilitatea de a invata sa stea pe propriile picioare si sa fie responsabil pentru viata lui. Este foarte simplu s-o lase pe cea de langa el sa-si asume aceste responsabilitati, daca e bine, e bine pentru ca au facut impreuna, daca e rau, e tot bine pentru ca el are pe cine sa dea vina.
Frumoasa care, prin iubire, rupe vraja si transforma Bestia intr-un Print minunat si iubitor, stapaneste credintele majoritatii femeilor din timpuri indepartate pana in zilele noastre. Ideea minunata a acceptarii si iubirii neconditionate promovata de acest basm, de altfel nepretuit, este din pacate gresit inteleasa, prelundu-se doar ideea ca o femeie poate transforma un barbat prin dragostea ei. Este una dintre cele mai dureroase experiente traite intr-o relatie, sa incerci sa-l faci bun si iubitor pe cel de langa tine si in acelasi timp una dintre cele mai mari iluzii. Nimeni nu se schimba prin efortul celuilalt ci prin propriul efort, nimeni nu se schimba pentru ca vrea partenerul ci pentru ca vrea el insusi sa faca ceva constructiv pentru viata lui. Chiar daca ne lasa impresia ca s-a schimbat pentru a nu pierde avantajul de a avea o “sluga iubitoare si raspunzatoare pentru tot”, cu prima ocazie va reveni la vechile comportamente. Este vorba aici despre barbatii dependenti, dependenti de bautura, de droguri, de jocuri de noroc, de sex, de bani, iresponsabili, indiferenti, uneori chiar violenti, dependenti de o substanta, de o stare, de o relatie, in special de o relatie cu o femeie dispusa sa se sacrifice si sa indure suferinta in speranta ca iubirea ei il va schimba.
“Poate ca vom fi presati sa explicam familiei si prietenilor de ce o persoana care nu are nici o calitate deosebita care s-o faca demna de admirat sau macar placuta, reuseste totusi sa starneasca in sufletul nostru fiorul asteptarii si un dor incomparabil mai mare decat ceea ce simtim pentru o alta persoana, mult mai agreabila si prezentabila. Ne e greu sa recunoastem ca ne lasam vrajiti de visul care ne activeaza toate calitatiile latente – dragostea, grija, atentia, integritatea, generozitatea – calitati care, suntem sigure, exista, tot in stare latenta, la iubitul nostru si vor inflori la caldura dragostei noastre. Femeile care iubesc prea mult isi spun adesea ca barbatul cu care traiesc n-a fost iubit cum se cuvine inainte, nici de parinti, nici de prietena sau sotie. Consideram ca este nedreptatit si ne grabim sa ne asumam sarcina de a-l ajuta sa recupereze tot ce i-a lipsit in viata cu mult inainte de a-l cunoaste noi. Intr-un anume fel, scenariul acesta este o versiune a basmului “Frumoasa adormita” in care rolurile sunt inversate: “Frumoasa” adoarme din cauza vrajei, asteptand sa fie trezita de primul sarut dat din dragoste adevarata. Dorinta noastra este sa fim acelea care sa desfaca vraja si sa elibereze barbatul din ceea ce consideram a fi inchisoarea lui. Luam raceala lui emotionala, furia sau deprimarea, cruzimea sau indiferenta, violenta, necinstea sau dependenta lui, drept dovada a faptului ca n-a fost iubit indeajuns. Ne punem iubirea sa-si masoare puterile cu greselile lui, cu esecurile si chiar cu starile lui patologice. Suntem hotarate sa-l salvam prin puterea dragostei noastre.” Norwood, R. (2001, pg 39), “Femei care iubesc prea mult”, Ed. Amaltea, Bucuresti.
Daca aceasta femeie il va parasi sfarsita de puteri, el va cauta inconstient alta care va face acelasi lucru pentru el. Si ea la fel ... va perpetua aceasta suferinta cu altcineva pe care crede ca iubindu-l il va transforma: “din cauza ca modelul meu fusese intotdeauna sacrificiul de sine, nu stiam cine sunt daca nu aveam pe cine sa ajut sau o suferinta de indurat.”, Norwood, R. (2001, pg 52), spunea una dintre pacientele sale.
Aceste comportamente gresite si aducatoare de frustrari si suferinta vin din copilarie, in aceeasi masura si pentru el si pentru ea, din copilaria in care am suferit si am trait intr-un mod asemanator asumandu-ne prin observare si invatare de la parinti rolul pe care il perpetuam mai apoi ca adulti.
Solutia este constientizarea acestui comportament distructiv si asumarea hotararii de a cere ajutor. Prin consiliere sau psihoterapie, persoanele aflate in acest vartej al suferintei pot fi ajutate sa-si gaseasca propriul drum al implinirii de sine si apoi in stabilirea unei relatii sanatoase.
Este bine de acceptat faptul ca daca cineva nu ne trateaza cu dragoste si respect, indepartarea lui de langa noi este singura solutie dezirabila, daca nu dorim sa traim multi ani de suferinta alaturi de acea persoana. Cu siguranta indepartarea de el va durea pentru un timp dar, ce este foarte important, sufletul nostru se va vindeca si vom avea capacitatea apoi sa alegem in viata noastra ceea ce ne dorim cu adevarat.
Miturile promoveaza idealuri, idealurile promoveaza cautari absurde si neimplinite pentru ca ele, idealurile, sunt propria noastra creatie. Idealurile sunt inutile in relatii pentru ca sunt prin definitie imposibil de atins. Perfectiunea este in aceasta lume o notiune abstracta, a fi perfectibil insa este altceva. O atitudine mult mai potrivita si care va aduce mai multa intelegere si multumire in cuplu este aceea de acceptare a persoanei de langa noi, cu valorile, personalitatea si identitatea sa.
Pentru ca orice relatie implica armonizare si relatia de cuplu cere un efort in a pastra aceasta armonie prin asumarea responsabilitatii rolului care revine fiecarui partener in relatie.
“ O relatie reprezinta un dans, nu o plimbare singuratica. Este vorba de armonie, nu de doi oameni cantand fiecare un solo in acelasi timp “ (Robin Prior si Joseph O’Connor).