Înțelegerea implicațiilor traumei copilăriei asupra atașamentului ulterior
Relațiile noastre cele mai importante din punct de vedere al dezvoltării încep în anii noștri de formare și vin de la profesorii noștri, mentorii, prietenii și părinții noștri sau figurile parentale. Modul în care ne conectăm cu ceilalți este, în anumite privințe, legat de ceea ce învătăm în acești primi ani.
Vă întrebați cum afectează trauma copilăriei adolescenții sau adulții? Care sunt efectele traumei copilăriei asupra relațiilor noastre adulte, astăzi? Experiențele din copilărie sunt cruciale pentru dezvoltarea noastră emoțională.
Părinții noștri, care sunt figurile noastre principale de atașament, joacă un rol important în modul în care trăim în lume, deoarece ei pun bazele și modelează cum va fi lumea pentru noi.
Este un loc sigur pentru a explora și a ne asuma riscuri emoționale? Sunt toți oamenii dornici să ne rănească și, prin urmare, nu sunt de încredere? Putem avea încredere în ceilalți care ne vor sprijini în momente de nevoie emoțională?
Trauma complexă se referă la expunerea prelungită la un eveniment stresant sau la evenimente traumatice repetate stratificate peste altele. Aceasta ar include copiii care au crescut în familii abuzive din punct de vedere fizic, sexual și/sau absente din punct de vedere emoțional.
Ce este trauma de atașament?
Mai simplu spus, trauma este definită ca orice eveniment care ni se întâmplă, care este extrem de supărător din punct de vedere emoțional și se încadrează în afara rezistenței noastre și a abilităților naturale de a face față. Când trauma se bazează pe atașament, aceasta sugerează o ruptură a procesului de legătură părinte/copil în timpul anilor de formare care nu este reparată, ci se perpetuează de la o rană de atașament la alta.
Trauma atașamentului este corelată cu părinții care sunt neglijenți, abuzivi, indisponibili emoțional sau abandonează.
Când există o bază sigură între părinte și copil, o ruptură a atașamentului este de obicei rezolvată cu reparații și corectări. Acesta poate deveni un moment de învățare atât pentru părinte, cât și pentru copil.
Pentru că niciun părinte nu este perfect, se pot întâmpla astfel de rupturi. De exemplu, un părinte poate fi distras de serviciu și să uite să-și bage copilul în pat într-o noapte. Sau un părinte își poate certa copilul pentru că l-a deranjat în mijlocul unui proiect la care lucra și pentru care avea un termen limită. Dacă relația se bazează pe un atașament sigur, aceste incidente pot fi corective, pentru a ajuta la întărirea legăturii dintre părinte și copil.
În cazul traumei de atașament, o ruptură după alta are loc fără reparații, lăsând adesea copilul să se simtă confuz, furios, neglijat și abandonat. În timp, și fără sprijin, sentimentul de identitate al copilului poate fi compromis, ceea ce îl predispune adesea la modele similare de traumă în relațiile intime ale adulților.
Cum afectează trauma copilăriei adulții pe termen lung
Fără plasa de siguranță a unei relații de atașament sigure, copiii cresc pentru a deveni adulți care se luptă cu sentimente de valoare de sine scăzută și provocări cu reglarea emoțională. De asemenea, au un risc crescut de a dezvolta depresie și anxietate. Impactul traumei copilăriei în relațiile cu adulți este explicat mai jos.
Sunt definite patru stiluri de atașare de bază, însă vă rog să rețineți că aceste descrieri sunt foarte generale; nu toată lumea va avea toate aceste caracteristici.
Stilurile de atașament sunt relativ fluide și se pot schimba mereu, în funcție de stilul propriu de atașament al partenerului și de adaptările din fiecare relație adultă:
1. Atașamentul sigur la adulți
Acești indivizi au crescut de obicei într-un mediu de susținere în care părinții au răspuns în mod constant nevoilor lor. Oamenii care sunt atașați în siguranță sunt în general confortabili să fie deschiși cu privire la ei înșiși și să ceară ajutor.
Indivizii au o perspectivă pozitivă asupra vieții, se simt confortabil cu apropierea și caută intimitate fizică și/sau emoțională cu teamă minimă de a fi respinși sau copleșiți.
Indivizii atașați în siguranță sunt în general consecvenți și de încredere în comportamentul lor față de partenerul lor. Ei tind să-și includă partenerul în deciziile care le-ar putea afecta relația.
2. Atașamentul disprețuitor-evitant la adulți
Numiți și „nesiguri-evitatori”, copiii dezvoltă de obicei acest stil de atașament atunci când părinții nu răspund emoțional sau resping nevoile lor.
Copiii învață să se retragă emoțional ca o modalitate de a evita sentimentele de respingere. Ca adulți, ei devin incomozi cu deschiderea emoțională și chiar își pot refuza nevoia de relații intime.
Indivizii acordă o mare valoare independenței și autonomiei și dezvoltă tehnici pentru a reduce sentimentele de a fi copleșiți și pentru a se apăra de o amenințare percepută la adresa „independenței lor”.
Aceste tehnici includ oprirea, trimiterea de mesaje mixte și evitarea. Aceste tehnici de coping ajung să devină dăunătoare relațiilor lor adulte.
3. Atașamentul fricos-evitant la adulți
Numiți și „dezorganizați-dezorientați”, în unele studii, copiii care au dezvoltat acest stil pot fi expuși la abuz și/sau neglijare prelungit.
Părinții sunt vitali pentru a oferi confort și sprijin, cu toate acestea, într-o situație care implică abuz (inclusiv consumul de substanțe), acești părinți sunt, de asemenea, o sursă de răni. Acești copii cresc pentru a deveni adulți cărora le este frică de intimitate în relațiile lor, dar se tem și de a nu avea relații apropiate în viața lor.
Acești indivizi recunosc valoarea relațiilor și au o dorință puternică pentru ele, dar adesea le este greu să aibă încredere în ceilalți. Drept urmare, ei evită să fie deschiși emoțional cu ceilalți de teamă să nu fie răniți și respinși.
4. Atașamentul anxios-preocupat la adulți
Numiți uneori „nesiguri-ambivalenți”, copiii dezvoltă această formă de atașament de obicei atunci când părinții lor nu au fost în concordanță cu răspunsurile lor. Uneori, acești părinți manifestă comportamente de îngrijire și atenție.
Alteori pot fi reci, respingători sau detașați emoțional. Drept urmare, copilul nu știe la ce să se aștepte. Apoi, ca adult, necesită multă conexiune în relațiile lor.
Aceste modificări minore pot crește semnificativ anxietatea acestui individ. Ca rezultat, el sau ea își va concentra energia pe creșterea conexiunii cu acel partener. Persoanele care au acest stil de atașament au nevoie de mai multă validare și aprobare decât celelalte stiluri de atașament.
Legăturile traumatice și efectele lor
O temă generală a traumei de atașament nerezolvate din copilărie se manifestă adesea în relațiile noastre cu adulți ca legături traumatice și o constrângere de a ne repeta inconștient rănile centrale nerezolvate.
Bessel van der Kolk, psihiatru, cercetător și educator pe traumă, explică: „Mulți oameni traumatizați se expun, aparent compulsiv, la situații care amintesc de trauma originală”. Astfel, gravităm adesea către situații care ne par confortabil și familiare, chiar dacă ne perpetuează trauma.
De exemplu, este posibil să avem o istorie de „urmărire” a relațiilor, care este un model de comportament asociat adesea cu traume de atașament și cu teama de abandon. În acest tipar, s-ar putea să ne trezim alergând după relații pentru a evita să fim singuri.
Aceste relații se pot dezvolta foarte repede și se pot identifica cu cicluri de idealizare și devalorizare. În mod similar, s-ar putea să simțim un sentiment cronic de plictiseală sau indiferență sau nevoia de a ne îndepărta sau de a „fugi” din intimitate, deoarece aceasta poate fi amenințată din punct de vedere emoțional. Sau, putem oscila între a ne retrage și a îndepărta în relațiile noastre, tema principală fiind simultan dorința și teama de conexiune.
În vindecarea traumei de atașament, este important să ne amintim că tiparele noastre de comportament – chiar dacă dezadaptative – au îndeplinit o funcție importantă la începutul vieții noastre.
Dacă modelele noastre de comportament adulți nu ne mai servesc într-un mod sănătos, este la fel de important să recunoaștem unde au fost învățate, de ce au fost învățate și cum să creăm modele mai sănătoase în relațiile noastre.
Ca produse ale propriilor noastre medii, adulții se vor trezi adesea repetând aceleași comportamente observate în copilărie. Acest lucru se datorează faptului că căile neuronale dezvoltate din experiențele traumatice din copilărie modelează același răspuns cu ceilalți.
Acest lucru nu este menit să arunce vina pe părinți pentru tipurile de relații pe care le aveți ca adulți.
Conștientizarea sporită a propriului stil de atașament vă poate ajuta să faceți primii pași spre îmbunătățirea relațiilor voastre ca adult. Această conștientizare vă poate ajuta apoi să vă îndreptați spre dezvoltarea unei relații mai sigure cu cei din jur.
Soluții pentru atașamentul nesănătos ca adult
Ca psiholog și psihoterapeut, înțeleg cât de complex vă afectează trauma ca adult și vă pot ghida prin călătoria voastră emoțională în timp ce descoperiți impactul traumei copilăriei asupra relațiilor voastre ca adulți, fără judecăți, într-un efort de a răspunde nevoilor voastre unice.