Articole

Twitter

Atacul de panică

din perspectiva integrativă a conceptului corp-minte-spirit

Atacurile de panică presupun episoade copleşitoare de frică şi anxietate care determină anumite reacţii fizice. Atacurile de panică provoacă un stres mai mare decât ar declansa o situaţie în mod obişnuit şi se simt ca şi cum ar trăi un infarct sau simt că îsi pierd controlul gândurilor. Simptomele apar brusc şi intensitatea maxima a lor durează în jur de 10 minute. Simptomele caracteristice atacului de panică sunt: respiraţii rapide (hiperventilaţie), dispnee (dificultăţi de respiraţie) sau senzaţie de sufocare, bătăi rapide, puternice sau neregulate ale inimii, angină pectorală (durere în piept), transpiraţie, greaţa sau epigastralgii (dureri de stomac), vertij (ameţeală), tremor, nesiguranţă, acufene (ţiuituri în urechi), frisoane sau valuri de căldură, frică de moarte şi pierderea controlului, senzaţie de detaşare de propria persoană sau de realitate. “Clark (1986; 1988) afirma faptul că oamenii traiesc atacul de panică pentru că ei manifestă tendinţa de a interpreta o serie de simptome corporale într-un mod catastrofic. Tahicardia, ameţelile sau jena în respiratie pot fi interpretate ca fiind semnele unei boli psihice sau organice grave” (Holdevici, 2005, pag. 116)

Atacurile de panică pot fi neaşteptate (apar în mod spontan fără a exista un motiv clar), legate de o situaţie specifica (de exp. vorbitul în public), cu predispoziţie la situaţie (spre deosebire de atacurile de panică legate de situaţie, ele nu apar întotdeauna).

Deşi atacurile de panică apar în cele mai multe tipuri de anxietate, diferenţa între anxietate şi atacurile de panică constă în durata şi intensitatea simptomelor. Atacurile de panică sunt episoade de frică intensă cu durată scurtă iar anxietatea apare treptat, este mai putin intensă, şi dureaza mai mult timp.

Deşi atacul de panică dureaza doar cateva minute, el poate avea o serie de consecinţe pe termen lung. În timpul atacului de panică apare o teamă intensă iar amintirea acestui lucru poate avea un puternic efect emotional influenţând în mod negativ încrederea în sine, apariţia anxietăţii anticipatorii (teama că se va produce un alt atac de panică), ducând în timp la anxietate şi tensiune constantă (frica de frică). O altă consecinţă a atacurilor de panică frecvente poate fi evitarea fobică (evitarea anumitor locurii sau situatii care ar fi provocat atacul, sau evitarea datorita dificultăţii de a ieşi din acel loc sau de a cere ajutor dacă persoana ar avea un atac de panică), acest fapt putând duce la una din cele mai frecvente şi greu de suportat consecinţe ale atacurilor de panică şi anume agorafobia (incapacitatea de a se misca dincolo de limitele confortabile, de exemplu, propria casă, evitarea sistematică a locurilor publice). Atunci când apare senzatia că atacurile de panică şi anxietatea sunt incontrolabile poate apărea depresia. O posibilă încercare a persoanei de a trata anxietatea şi atacurile de panică prin utilizarea alcoolului, tutunului sau drogurilor nu face altceva decat să înrăutăţească situaţia. Toate aceste consecinţe conduc la izolare şi afecteaza negativ calitatea vietii.

Omul este un sistem dinamic de energie care coordoneaza forţa vitala şi corpul fizic (corp, minte, spirit). Acest sistem eate afectat de emoţiile şi gândurile noastre, de factorii nutriţionali şi de mediu. Dacă reuşim să ne cunoastem cu adevarat reacţiile emoţionale, putem să alegem aţtiunile cele mai potrivite şi să ne exprimăm în conformitate cu convingerile şi obiectivele noastre pe termen lung. Acest tip de relaţie dintre gânduri, emoţii şi corp este cel care introduce armonie în viata noastra şi ne elibereaza potenţialul creator.

Suferinţa clientului nu este un ansamblu de simptome fizice, ci reprezintă expresia unui profund dezechilibru prezent la nivelul minţii şi al sufletului care se exprimă, în cele din urmă, prin simptome la nivelul corpului fizic. Fiecare fiinţa umană are o structura unică, irepetabilă. De aceea, tratamentul necesar fiecarei persoane în parte trebuie să fie individualizat, conform cu natura ei intimă cât şi cu manifestarea specifică a dezechilibrului pe care îl prezintă la un moment dat. “Terapeuţii care doresc să-şi ajute pacienţii n-ar trebui să dispreţuiască, să condamne sau să respingă niciodata nici un aspect al conduitei pacientului, considerându-l obstructiv, absurd sau iraţional. Comportamentul pacientului reprezintă o parte a problemei cu care pacientul vine la cabinet. El reprezintă aspectul personal asupra căruia terapia trebuie să aiba efect şi poate constitui forţa dominantă în cadrul relaţiei totale terapeut-pacient” ( Holdevici, Ion, Ion, 2001, pag. 123)

“Abordarea integrativă a psihoterapiei are intentia declarată de a privi fiinţa umană în complexitatea ei, plecând de la conceptul corp-minte-spirit, unificând din punct de vedere conceptual şi metodologic-tehnic orientari psihoterapeutice variate, ce construiesc o strategie psihoterapeutica centrata şi adaptata nevoilor clientului. Abordarea integrativa are ca scop o înţelegere unitară a complexitatii fiinţei umane, în ansamblul functionalităţii manifestărilor sale, permiţând evaluarea şi tratamentul unitar al pacientului pe fiecare din palierele sale, păstrând viziunea întregului”. (Chiriac, G., 2007).

Vorbind despre misiunea terapeutului, N. Peseschkian (2005) ne împărtăşea urmatoarea poveste: “(…) Munca unui învăţător este ca aceea a unui grădinar care îngrijeşte diferite plante. O plantă iubeste lumina soarelui, alta, umbra răcoroasă; uneia îi place malul apei curgătoare, alteia piscurile sterpe ale muntilor. Uneia îi merge bine pe solul nisipos, alteia în pământul gras. Fiecare cere îngrijirea care i se potriveste cel mai bine; astfel, rezultatul nu este multumitor. (Abdu’l-Baha)” (pag. 88)

Psihoterapia integrativă analizează persoana la nivelurile funcţionării afective, comportamentale, cognitive, spirituale şi corporale şi aduce în practica psihoterapeutică o abordare care afirmă valoarea fiecarui individ prin armonizarea profundă a minţii şi corpului precum şi schimbarea profundă a stilului de viaţa nepotrivit care a determinat dezechilibrul responsabil de suferinţa clientului. Abordarea integrativă ia în considerare felul în care factorii mentali, sociali şi spirituali pot afecta direct starea de sanatate. “Pacientul trebuie văzut cu un ochi simpatetic, evaluandu-se intregul, care stă de fapt faţa în faţa cu terapeutul.” ( Holdevici et al. 2001, pag. 123)

Conceptele de bază ale psihoterapiei integrative, au la bază tehnici cognitive şi comportamentale, tehnici de relaxare, hipnoza clinică, tehnici psihodramatice, tehnici analitice. “(…) este posibil ca o terapie să nu fie utilă decat într-un anumit moment al evolutiei pacientului şi, în acest caz, ea pregăteşte pacientul respectiv pentru a putea profita cât mai mult de altă formă de terapie.” (Dafinoiu, I, 2007, pag, 26).

Integrând teorii ca: teoria sistemică a personalităţii, terapiile psihodinamice, centrate pe client, comportamentale, cognitive, familiale, gestalt-terapie, psihoterapiile corporale, teoria relatiilor de obiect, analiza tranzactională, pacientul învaţă să îsi controleze gândurile catastrofice, să recunoască situaţiile care pot declanşa atacul de panică si să exploreze cauzele declanşatoare pentru a îndeparta definitiv aceste atacuri.

“Erickson obisnuia adesea să spună clienţilor săi ca inconştientul lor este o ‘magazie plină de învăţăminte şi resurse interne’. Astfel de afirmaţii au menirea să crească încrederea în sine a subiectului, care realizează ca posedă resurse interne care nu s-au pierdut, ci au fost pur şi simplu uitate. În aceste condiţii, clientul va accepta mai usor sarcinile terapeutice, care nu implica altceva decat o reaşezare a unor experienţe de viaţa.” ( Holdevici et al. 2001, pag. 145)

În multe cazuri, primul impuls al persoanelor cu atacuri de panică este urmarea unei medicaţii care să-i liniştească. Însa, din păcate, medicamentele folosite pentru tratarea acestei tulburari pot preveni atacurile de panică, dar nu înlătură frica de un posibil nou atac, iar frica în sine poate cauza un nou atac de panică. Cea mai buna metodă pentru înlăturarea fricii pe termen lung este psihoterapia.

Psihoterapia integrativă are în vedere faptul că absolut tot ceea ce trăim de-a lungul vietii noastre se înscrie în planul memoriei psihice şi se transpune în cel al memoriei fizice. Sentimentele reprimate nu dispar pur şi simplu, ci ajung să se manifeste într-un mod necontrolat, care poate fi dăunător sănătăţii.
Adoptând modelul unei psihoterapii integrative, atacul de panică poate fi soluţionat în 7 până la 9 şedinţe, aplicând elemente ale terapiei cognitiv-comportamentale, tehnici de relaxare şi somatoterapie, elemente ale programarii neurolinvistice, hipnoza ericksoniană, psihodramă şi metafora terapeutică.

Este bine să-i oferim clientului chiar la începutul terapiei, informatii despre atacurile de panică (în ce constau, cum apar, care sunt primele semne, cât durează, faptul că nu sunt ameninţătoare la adresa vieţii etc.), acest lucru având un rol important în crearea unei alianţe active client-terapeut. Chiar dacă este dezamăgit că nu are o boala unica, spectaculoasă, gravă, clientul trebuie să conştientizeze că atacul de panică se rezuma la o reacţie pe care şi-o provoacă el însuşi. “(…) explicaţiile pot stimula, la pacient, sentimentul controlului, favorizează intrarea în terapie şi cresc încrederea în terapeut. Se trece, în acest mod, de la a suferi la a acţiona, ajungându-se la o relaţie de parteneriat între pacient şi terapeut.” ( Dafinoiu & Varga, 2005, pag. 22).

Din punct de vedere analitic, privind trecutul celor cu atacuri de panică, unele explicaţii pentru declanşarea acestuia, ar putea fi o pierdere sau o frecvenţa crescută a pierderilor, percepţia părinţilor ca fiind critici, ameninţători, exigenţi sau în control, o dificultate sporită în copilărie de a relaţiona cu alţi copii, lipsa sprijinului părinţilor sau chiar un abuz fizic şi sexual din copilărie. Clientul este lăsat să povestească liber despre ce anume îi vine în minte şi cum se simte, fără ca terapeutul să intervină.“Tehnica asociaţiei libere constă în a lăsa mintea să vagabondeze astfel încât pacientul să spună absolut tot ce-i trece prin cap, indiferent de convenienţe, jenă şi fără a pune în acţiune dorinţa de a face o impresie bună. Produsele asociaţiilor pot fi amintiri, imagini, reverii diurne, gânduri acuzatoare, sentimente, reproşuri etc. Adesea fluxul asociaţiilor libere este blocat de punerea în funcţiune a rezistentelor subiectului. Raţiunea pentru care se utilizează asociaţiile libere este aceea ca inconştientul va revela prin aceasta metodă conţinuturile sale reprimate, eliberând individul de efectele lor, în felul acesta scopul psihanalizei fiind atins.” (Holdevici, 2005, pag. 41).

De asemenea, visele clientului ne pot furniza date despre condiţiile în care a aparut atacul de panică şi direcţia în care vom stabili împreună cu acesta posibile noi obiective de atins în terapie. “Ca şi asociaţiile libere şi visele pot fi privite în mod determinist ca reprezentând reacţiile celui care visează la propriile sale experienţe de natură inconstientă. (…) Fiecare vis reprezintă o luptă a pacientului de a-şi rezolva conflictele de natură inconştientă.” (Holdevici, 2005, pag. 41)

Un element important al atacurilor de panică sunt gândurile catastrofice în legătură cu senzaţiile fizice pe care le are, gânduri care duc la agravarea atacurilor de panică. “Psihoterapia cognitiv-comportamentală are drept obiectiv reducerea anxietăţii prin intermediul învăţării pacienţilor să identifice, să evalueze, să controleze şi să modifice gândurile negative legate de pericole potenţiale cât şi comportamentele asociate cu acestea.” (Holdevici, 2005, pag. 118). Învăţând să recunoască şi să modifice gândurile catastrofice, persoana poate reduce intensitatea atacului de panică.

“Într-un sistem de crezuri, conflictele apar atunci cand două sau mai multe crezuri conduc la comportamente conflictuale. Acest tip de situaţie creează, adesea, o ‘dubla legatură’ (esti pierdut şi dacă faci, şi dacă nu faci un anumit lucru ( ...) La majoritatea acestor conflicte între crezuri vom observa că există opoziţii între logică şi emoţie, raţiune şi intuiţie, copil şi adult, trecut şi viitor, schimbare şi stabilitate.” (Dilts Robert B., 2007, pag. 175-176), de aceea, clientul este învăţat cum să integreze noile gânduri pozitive.

In plus, pacienţii pot fi expusi repetat la stimulii care le cauzează anxietatea pentru a depaşi sursa fricii lor prin terapia de demascare, ce se bazează pe confruntarea cu obiectul sau situaţia care cauzează frica.

Deşi paradoxală, tehnica desensibilizării progresive este o tehnică de vindecare în care pacientul este expus treptat la stimulul care produce frica. În acele momente va descoperi că de fapt nu i se întâmplă nimic din ceea ce şi-a imaginat. “Atat Mowrer, cât şi Wolpe au considerat comportamentul de evitare responsabil pentru menţinerea fobiei. Dacă acesta este eliminat, şi pacientul reuşeşte să intre în contact cu stimulul fobogen, atunci el învaţă că stimulul nu este de fapt periculos, invalidează credinţele irationale, imaginea sa despre el. Terapia implică un contact repetat cu stimulul fobogen până când anxietatea începe să se diminueze. Expunerea la stimulul anxiogen întrerupe cercul vicios ce menţine simptomele şi faciliteaza învăţarea unor noi comportamente mai adaptative.” (Dafinoiu & Varga, 2005, pag. 47)

Expunerea in vivo înseamna obişnuirea pacientului cu senzaţiile corporale ale atacului de panică (de exp. bătăile puternice ale inimii în urma unui efort) pentru a-l învăţa să nu le mai interpreteze, în mod eronat, ca semne prevestitoare ale unui atac de panică. “Problema poate fi rezolvată dacă expunerea se face la stimuli cu potenţial fobogen progresiv, iar pacientul învaţă să producă un raspuns comportamental incompatibil cu teama - de exemplu, relaxarea.” (Dafinoiu & Varga, 2005, pag. 48)

Şi fiindcă am vorbit despre tehnici paradoxale, instrucţiunile paradoxale au un efect deosebit asupra interlocutorului, ele producând o întrerupere a fluxului gândirii logice obişnuite şi declanşarea unui  proces de căutare internă.

Prin psihoterapia cognitiv-comportamentală, clientul învaţă noi modalităţi de a face faţă atacurilor de panică, învaţă să recunoască semnele unui atac de panică iminent şi cum să folosească tehnicile de respiraţie şi relaxare pentru a reduce simptomele. Controlul respiraţiei îl ajută pe client să-şi stopeze hiperventilatia, răspunzătoare de apariţia unor simptome precum ameţeala şi senzaţia de leşin. Diversele tehnici de relaxare ca relaxarea musculară progresivă, masajul la nivelul umerilor şi gatului, îl ajută să capete un oarecare sentiment de control asupra a ceea ce i se întâmplă, scăzându-i nivelul de anxietate şi-l ajută să treacă mai usor peste un atac de panică. “Simpla procedură a antrenarii pacienţilor în obţinerea stării de relaxare poate fi o importantă cale de a-i conduce spre o imagine nouă despre ei înşişi şi despre ceea ce-i înconjoară. Descoperind că-şi pot controla corpul, pacienţii pot începe să îsi rezolve problemele personale mai complexe.” (Dafinoiu & Varga, 2005, pag. 40)

Combinate cu exerciţiile de respiraţie şi relaxare musculară, activităţile de relaxare psihică (antrenamente autogene, hipnoză sau chiar tehnici de meditaţie), ajutăa la relaxarea minţii şi aduc corpul într-o stare normală dupa acţiunea unui factor stresor.

Hipnoza non-directivă a lui Milton Erickson (1901 - 1980) postulează pentru hipnoterapeut rolul unui companion permisiv, care îşi îndrumă clientul spre propriile sale resurse interioare. Hipnoterapia şi tehnicile de relaxare pregatesc inconştientul pentru sugestii care înlătură stresul sau schimbă modul de reacţie la situaţiile stresante şi desensibilizează progresiv prin imagerie ghidată, având ca rezultat reducerea intensităţii atacurilor de panică. “(…)  sugestiile indirecte ajută la explorarea potentialităţilor, facilitează tendinţele naturale de răspuns şi nu realizează un control asupra comportamentului subiectului” (Holdevici et al. 2001, pag. 87). Prin puterea imaginaţiei se ajunge la relaxare şi reducerea tensiunii nervoase cauzate de stres. Corpul răspunde la imaginile proiectate în minte. Pentru o hipnoză eficientă este recomandat ca terapeutul să se raporteze la sistemul dominant de reprezentare al clientului. “Capacitatea hipnoterapeutului de a identifica şi de a folosi viziunea specifică a clientului şi modul ei de constituire îi vor determina într-o mare masura şi abilitatea de a stabili cu succes raportul de rezonanta empatica referitor la persoana în cauză” (Bandler & Grinder, 2007, pag. 28)

O forma de sugestie indirectă care prezintă multiple avantaje este metafora terapeutică, prin faptul ca ea acţionează la nivelul inconştientului, favorizează regresia şi diminuează rezistentele.

Metafora terapeutică, poveştile terapeutice, basmul inventat de client, stabilesc o relaţie între terapeut, pacient şi problema acestuia. Metaforele îi deschid clientului perspectiva unor noi opţiuni, propunându-i un nou sistem de referinţa şi îi permit modificări pe plan perceptiv, comportamental, emoţional şi social “(…) soluţii exprimate metaforic reprezintă opţiuni ale inconştientului, stabile în mod intuitiv, şi din acest motiv ele reprezintă calea adevarată, pentru ca inconstientul ‘stie’ mai bine ce anume i se potriveşte subiectului.” (Holdevici et al. 2001, pag. 168). Metafora vine ca un sprijin în descoperirea de sine şi în rezolvarea conflictelor prin accesul la inconştient şi la resursele aflate acolo. “Aspectul cel mai fascinant al metodei fabulatiei este că permite accesul la abisuri de ‘cunoşţinte necunoscute’ (…)” (Santagostino, 2008, pag. 7)

Vorbind despre importanţa metaforei, Peseschkian (2005) spunea, referindu-se la client, ca: “asociindu-se cu povestea, el vorbeste despre sine, conflictele şi dorintele sale.” (pag. 19). Când conflictul din poveste se aseamănă cu ceea ce trăieşte clientul nostru, atunci soluţia propusă poate sugera un nou cadru de rezolvare a problemelor.

Stările interioare ale clientului pot fi puse în scenă (psihodramă), explorând astfel prin acţiune problemele sale şi făcând astfel posibilă descoperirea şi prelucrarea conflictelor. În psihodramă, clientul se întîlneşte cu resursele, îndoielile, dorinţele, blocajele şi visele sale pe care le explorează într-un cadru securizant şi este provocat în acest fel să descopere răspunsuri noi la o anume situaţie şi să devină o fiinţă autonomă şi spontană. Prin tehnica jocului dramatic, “… pacientul poate obtine un insight cu privire la el însuşi şi poate învăţa să-şi controleze mai bine sentimentele şi să dezvolte noi abilităţi de a face faţa existenşei (life skills).” (Holdevici, 2005, pag. 164)

Dilts Robert B. (2007) spunea: “atunci când facem o schimbare mare, cand rezolvăm o problemă care a fost acolo o perioadă îndelungată, exprimăm o altă criză, o altă tranziţie” (pag. 172). Psihoterapia are rolul de “a face aceste părţi, aceste crezuri conflictuale, să trăiască în armonie.” (pag. 175)

Plecând astfel de la conceptul corp-minte-spirit, prin psihoterapia integrativă, clientul, în unicitatea şi complexitatea lui, este ajutat să-şi găsească propriile căi realiste şi integrate social de a-şi interpreta simptomele şi de a-şi rezolva problema.

Referinţe Bibliografice